Cum a căzut Armenia de partea nefericită a istoriei: victime şi dezastru în Nagorno Karabah

Foto EPA EFE

Armenia e un stat vechi, leagăn al creştinismului şi subiect al vitregiilor istoriei în Caucaz. A trecut sub imperii, a câştigat o independenţă vremelnică după Primul Război Mondial şi, la destrămarea imperiilor, a avut şi noua hartă a Armeniei moderne.

Pe principiul maximei complicaţii etnice a lui Stalin, regiunea Nagorno Karabakh locuită de armeni a intrat în componenţa Azerbaidjanului, unde trebuia să fie formal o autonomie. Şi după destrămarea URSS, republicile unionale au fost recunoscute în vechile frontiere, doar că Armenia a declanşat în 1988 războiul şi a ocupat Nagorno-Karabakh şi alte 7 districte azere ca zonă tampon. De aici a început drama care a adus Armenia de partea nefericită a istoriei şi azi.

Un stat mic, luptând pentru recunoaşterea uciderii armenilor de către turci, devenit stat ocupant

Referinţa la partea nefericită a istoriei vine din faptul că un stat mic, cu nenumărate suferinţe, cu o diaspora obligată să fugă din patrie şi găzduită peste tot în lume – inclusiv în România – a ajuns să fie asociată şi comparată cu Rusia şi marile politici de ocupaţie militară ale lumii. Juridic, Armenia a ocupat în 1988 teritoriul vecinului său, Azerbaidjan, fapt consemnat de nenumărate rezoluţii ale Consiliului de Securitate al ONU. Şi, cum o pace nu a fost încheiată cât timp a fost posibil, roata s-a întors şi, în situaţia noului conflict, Azerbaidjanul îşi recâştigă teritoriile fără ca cineva să mai poată interveni.

Două încercări de armistiţiu ruse şi o tentativă formală americană au fost inutile faţă de situaţia de pe teren. Vineri, după întâlnirea de la Geneva între cei trei mediatori din grupul de la Minsk - Rusia, SUA şi Franţa – miniştrii de Externe ai Armeniei şi Azerbaidjanului s-au angajat să nu lanseze tiruri deliberat în zone locuite de civili, potrivit dreptului umanitar, pentru ca a doua zi acuzaţiile reciproce să reproşeze acest lucru de ambele părţi – Armenia pentru tiruri în piaţa din Stapanakert şi în Shousha, negate de Azerbaidjan, Azerbaidjanul pentru tiruri în Terter, Aghdam şi Aghjabedi.

Limitată de propriile probleme şi de situaţia juridică a regiunii ocupată de Armenia, de lipsa de trupe pe teren, de blocarea oricărui survol sau coridor de tranzit terestru prin Georgia – care are memoria războiului ruso-georgian de 4 zile din august 2008 şi a ocupaţiei teritoriilor sale din Abhazia şi Osetia de Sud – Rusia a fost nevoită să contemple evoluţiile de pe teren, aşteptând momentul epuizării resurselor părţilor, a unei stagnări a luptelor, a blocării avansului azer sau unei solicitări serioase, bilaterale, pentru negocieri.

În fapt, situaţia juridică a regiunii Nagorno Karabakh – definită alternativ ca strict zona armeană sau întregul complex ocupat de armeni în Azerbaidjan, împreună cu cele 7 districte azere – face ca intervenţia pe teritoriul internaţional recunoscut(inclusiv de Rusia) al Azerbaidjanului să fie cvasi-imposibilă. E adevărat că lumea se întreabă, inclusiv la Erevan, când a împiedicat vreodată dreptul internaţional Rusia să facă ceva, ceea ce vrea.

Aici apar şi speculaţiile, şi nemulţumirea faţă de actualul premier Nikol Pashinyan, cel care a ajuns la conducerea statului prin revoluţie în stradă şi a alungat, arestat, atacat marile feude şi oligarhii locali ce lucrau cu ruşii, inclusiv pe Preşedintele Robert Kocharian, aflat în închisoare. Tolerarea atacurilor azere ar fi, astfel, parte şi a unei pedepsiri a Armeniei lui Pashinyan. Sau e doar un motiv pentru a acoperi slăbiciunea proprie în acest moment.

Limitele unui război debalansat, în care dezastrul şi înfrângerea armeană se consemnează pas cu pas, mort cu mort

Astfel că azi, Armenia şi Nagorno Karabakh – numită de Erevan Republica Artsakh şi nerecunoscută niciodată de nimeni, un alt model rusesc – sunt angajate în război. Erevanul susţine că nu e implicat, doar republicuţa auto-declarată pe care o ajută din motive frăţeşti. Însă nici un tir pe teritoriul azer nu se efectuează de pe teritoriul Armeniei iar acesta, prin prisma apartenenţei la CSTO-Tratatul de Securitate Colectivă din spaţiul post-sovietic, are garantată integritatea teritorială şi intervenţia Rusiei dacă Azerbaidajnul face vreun pas pe teritoriul său.

În rest, Armenia este văduvită de debalansarea calităţii şi a cantităţii sistemelor sale de arme, a dotării, a pregătirii şi chiar a demografiei – Azerbaidjanul fiind de 3 ori mai populat, cu un buget al Apărării în ultimii ani peste cel total al Armeniei – când se confruntă cu arme din epoca sovietică contra unor capabilităţi moderne turce, israeliene şi cumpărate din alte state, pierzând pas cu pas războiul de drone în care s-a perfecţionat Azerbaidjanul în ultimele luni.

Iar situaţia din teren este mai mult decât lămuritoare: Azerbaidjanul înaintează pas cu pas, a câştigat deja tot sudul la frontiera cu Iranul – unde se află tot populaţie azeră, peste 25 de milioane trăind în Iran, inclusiv Liderul Suprem religios, Ayatollahul Kamenei, este etnic azer, motiv pentru care Iranul nu permite nici implicarea populaţiei sale, nici tranzitarea teritoriului său de către ruşi pentru a nu fi atras în conflict – apoi a pornit spre nord, spre coridorul Lachin, care face legătura dintre Armenia şi Nagorno Karabakh.

Situaţia de pe teren: cucerirea teritoriului de către azeri pas cu pas, mort cu mort

Dar Azerbaidjanul a intrat deja puternic şi adânc şi în Nagorno-Karabakh, zona armeană, armenii suferind atacurile pe toată linia de contact, dar dincolo de bombardamentele care au transformat în refugiaţi jumătate din populaţia regiunii. Potrivit datelor de la ora scrierii acestui material, Azerbaidjanul controlează Fuzuli, Gubadli, Jabrayil, Zangilan din zona de sud, dar şi Hadrut în sudul regiunii Nagorno Karabakh propriu zise, înaintând din sud, aşa cum controlează, Martuni(Khojavand), Barda şi Terter în vestul regiunii armene şi Talish, Magadiz, Murovdag(Sugovushan) în Nordul Nagorno-Karabakh(vezi hartă)

Cele mai grele lupte se dau acum în Gubadli, Lachin şi Shusha(Shushi), la est. În privinţa Lachin, există date publice contradictorii, în funcţie de sursă – azeră sau armeană – privind preluarea lui de către azeri şi prezenţa tancurilor azere pe coridor, dar sigur e că acest pasaj strategic a intrat măcar în raza de bătaie a artileriei azere, ceea ce-l face vulnerabil, dacă nu inutilizabil de către armeni pentru aprovizionare, armament, muniţie şi, în sens invers, pentru retragerea refugiaţilor către teritoriul armean recunoscut internaţional. În ceea ce priveşte Shusha, al doilea oraş ca mărime din Nagorno Karabakh, confirmările de la reuniunea de la Geneva de vineri arată că este la 5 km de trupele azere şi sub atacuri, existând ameninţarea clară că, la cucerirea de către azeri a culoarului Lachin, Shusha cade iar Stepanakertul e aproape.

În faţa acestei perspective, premierul armean Nikol Pashinyan a lansat un apel public disperat către Rusia să intervină, aşa cum a lansat apeluri faţă de grupul de la Minsk şi către toate statele occidentale să se implice în stoparea luptelor. Părţile se acuză reciproc pentru atacuri împotriva civililor, în cazul Azerbaidjanului fiind vizate oraşele Ganja şi Mingachevir în vestul ţării, dar şi satele de lângă linia de contact.

Moscova a anunţat fără echivoc că va apăra teritoriul Armeniei, cel recunoscut internaţional, răspunzând angajamentelor din cadrul CSTO. A fost şi un avertisment clar la adresa Azerbaidjanului să păstreze luptele în zona teritoriului său, pentru Nagorno Karabakh. Avertismentul care nu a venit direct public, dar există pe canalele diplomatice şi în subsidiar, este ca nu cumva azerii să declanşeze o operaţiune de epurare etnică a armenilor, în regiunea Nagorno – Karabakh.

Poziţia României cu ochiul la dreptul internaţional, încetarea focului şi la cazuri similare de interes precum Transnistria

România are o relaţie excelentă, construită în timp, atât cu Armenia, cât şi cu Azerbaidjan. Iar în măsura în care a sprijinit procesul de pace, solicitând întotdeauna soluţionarea definitivă şi durabilă a conflictului îngheţat, baza considerată de fiecare dată a fost dreptul internaţional, respectarea independenţei, integrităţii teritoriale şi suveranităţii fiecărui stat în limita graniţelor recunoscute internaţional. Evident, în pachet intră şi democraţia şi respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor minorităţilor, dar fără a cauţiona enclavizare, drepturi colective sau fragmentare statală.

De altfel, de fiecare dată când vine vorba despre conflictele îngheţate din spaţiul post-sovietic – care s-au cam încălzit în ultima vreme – preocuparea României ţine şi de propriile interese reflectate cu precădere în situaţia din Republica Moldova. Integritatea teritorială, independenţa şi suveranitatea sunt deopotrivă importante ca şi drepturile minorităţilor naţionale – nu a fost niciodată o problemă în stânga Prutului, poate în mai mare măsură au fost drepturile populaţiei autohtone, băştinaşe, care reprezintă majoritatea de români/moldoveni(cum se auto-identifică alternativ, în funcţie de gradul de cultură şi educaţie) şi discriminarea celor care sunt cetăţeni români, se autoidentifică români şi vorbind limba română.

În acest context, România a avertizat autorităţile armene, în contexte potrivite, în spatele uşilor închise, în legătură cu riscurile situaţiei neclare în care se aflau şi cu imposibilitatea recunoaşterii vreodată a unei republici auto-proclamate în Nagorno Karabakh, Republica Artsakh. Este, dacă vreţi, în oglindă – dar bazat pe aceleaşi principii ale dreptului internaţional – situaţia privind aşa numita “soluţie a celor două state” în Cipru, cu recunoaşterea unilaterală de către Turcia a Republicii Turce a Ciprului de Nord: oricât am fi parteneri strategici, opţiunea României este spre reîntregirea insulei Cipru şi a statului cipriot cu ambele părţi, cipriotă greacă şi turcă, cu respectarea drepturilor părţii turce inclusiv la nivelul reprezentării şi împărţirii puterii în stat, a delimitărilor frontierelor marine şi zonelor economice exlusive şi a inclusivităţii ca principiu de funcţionare al insulei.

România îşi doreşte o soluţie paşnică şi rapidă în Nagorno Karabakh, care să evite vărsarea în continuare a sângelui în regiune. Aşa cum consideră că o pace durabilă va permite refacerea legăturilor de încredere şi crearea de avantaje economice ale tuturor statelor din regiune, inclusiv Armenia, odată restabilite relaţiile cu Turcia şi Azerbaidjan şi odată deschise frontierele. Această soluţie win-win, care aduce avantaje tuturor actorilor, este o soluţie contrară actualei angajări militare în conflict, cu morţi, răniţi şi pierderi incalculabile de ambele părţi, în vreme de coronavirus.