Cum a ajuns creditul să fie socotit inamicul public numărul unu (1)

Crizele economice au o trăsătură comună, dovedită istoric, ce ajută lumeasă nu înnebunească de tot: vin şi trec. Drama este că deşi trec, unele repede, altele încet, în mai mulţi ani chiar, lasă în urma lor falimente, şomaj, mai multă sărăcie şi mai multă suferinţă.

Din 2009 şi până în prezent, societatea românească a trecut prin mai multe faze ale unei crize prelungite, adunând doi ani de recesiune, urmaţi de ani cu noi curbe de descreştere, de valuri de inflaţie, de şomaj, de strângere a curelei şi de reduceri drastice ale creditării companiilor şi populaţiei. În plus, partea activă a populaţiei – cea care face PIB-ul ţării – s-a trezit că e nevoită să muncească mai mult şi să câştige mai puţin, căci salariile reale au fost reduse drastic de inflaţie ori de amputări semnificative.

*

Zarurile creditării fuseseră aruncate, la noi, prin anii 2003-2004. Cu mult timp după ce, în ţări dezvoltate sau mai puţin dezvoltate, fenomenul creditării cunoscuse o extindere “supranormativă”. Tot mai multe ţări deschideau larg uşile celui mai tentant dintre toate fondurile de finanţare a consumului şi a investiţiilor pentru locuinţe: creditul. Era tentant pentru că povara se împărţea. Familia, din veniturile curente, îşi plătea facturile pentru consumul de zi cu zi. Şi desigur, dacă era posibil, economisea. Iar pentru plata celorlalte facturi, de la casă la automobil şi alte bunuri de folosinţă îndelungată, se împrumuta. De la bănci, fireşte. Atenţie însă: băncile îşi condiţionau creditarea de o anumită bonitate. Peste tot în lume.

Un timp, unitatea de măsură era, fără excepţie, bonitatea. Posibilitatea unei persoane sau a unei familii de a acoperi, cu garanţii certe, un împrumut cerut băncii. Pentru că nicio bancă nu-i dădea cuiva un credit pentru satisfacerea poftei de consum în schimbul unei simple cereri. Îl întreba, obsedant, cum stă cu pofta de muncă. Mai mult, îi verifica bonitatea, îi cerea acte din care să reiasă că are un venit  îndestulător, ca să-şi poată plăti ratele şi, totodată, să-i rămână o sumă optimă pentru consumul curent.

Începând de prin 2003 şi, mai cu seamă, din 2004, vreo câteva milioane de români au început să-şi procure bunuri şi servicii de pe piaţă plătind combinat: din venituri proprii şi din credite. Plătind aşadar cu bani câştigaţi din muncă, din afaceri, de la compatrioţii noştri răspândiţi prin lume ori din alte surse, dar şi cu bani împrumutaţi de la bănci. Iată însă că – după ce în America şi în alte ţări dezvoltate creditarea a luat-o razna, umflând baloane de săpun care până la urmă s-au şi spart, provocând criza – băncile româneşti au trecut şi ele la o amplificare rapidă a creditelor, cu deosebire a celor în valută. Şi asta în împrejurările în care, pe piaţa internă, cererea de consum continua să surclaseze oferta de bunuri şi servicii. Aşa că populaţia nu a reuşit să-şi asigure bunăstarea dorită.

*

Băncile descoperiseră o nouă sursă de profit – creditul. Iar o parte a populaţiei a înţeles că numai prin împrumuturi bancare îşi poate rezolva problemele locative sau poate achiziţiona bunuri de consum de folosinţă îndelungată. Până când o nouă realitate a făcut să se aprindă o puternică dezbatere publică: pericolul creditării. Pericol mult comentat în anii de criză de după 2008.

E adevărat că Banca Naţională, în vremea extinderii creditării din anii 2003-2008, lansase un mesaj raţional: „Atenţie la echilibru”. Pentru că ar fi fost grav dacă s-ar fi rupt echilibrul pe piaţa creditelor. Căci două balanţe nu pot nicio clipă să fie ignorate. Prima: balanţa între capacitatea de acumulare a resurselor de creditare şi volumul creditelor. Conturul acestei balanţe – dependent întotdeauna de nivelul economisirii interne şi de sursele de finanţare externă ale băncilor – era în creştere explozivă într-o vreme în care, pe întreaga planetă, banii se înmulţeau, marile bănci din lume făcând bani şi… din nimic. A doua: balanţa între volumul creditelor şi capacitatea de rambursare a debitorilor. Am văzut, în America şi pe alte pieţe, ce probleme grave au provocat o criză a rambursărilor acelor împrumuturi date fără exigenţa cuvenită. Cu ochii pe cele două balanţe, Banca Naţională s-a văzut în situaţia de a filtra fluxurile de bani îndreptate către economia reală şi către populaţie. Un fapt real, ce a alimentat un zvon aiuristic: că BNR bloca creditarea. Un neadevăr.

Istoria anilor de boom ce s-au întins din 2003-2004 până în 2008, e martoră că, în tot acest timp, băncile din România şi-au diversificat şi înmulţit împrumuturile către populaţie. De unde, atunci, zvonurile privind blocarea creditelor? S-a făcut multă vâlvă că băncile ar fi fost descurajate de impactul noilor norme ale BNR. De aici supoziţia că Banca Naţională voia să rărească clientela băncilor; şi că băncile ar fi fost în situaţia de a-şi pierde o mare parte a clientelei. O absurditate. Pentru că, în esenţă, era vorba doar de o măsură prudenţială: “limitarea riscului de creditare”. Fără a bloca însă creditarea.

*

De altfel, nimeni în România n-ar fi putut atunci, cum nu poate nici acum, să blocheze funcţionarea pieţei monetare şi de credit. Se impunea însă o mai mare atenţie la cei doi stâlpi mari ai acestei pieţe: cât plăteau băncile pentru resursele atrase (dobânzile pasive) şi cât cereau pentru creditele acordate (dobânzile active). Dacă dobânzile pasive nu ajungeau la o rată optimă, cu trei componente – 1) umbrela ce apără banii de inflaţie; 2) plus un premiu pentru riscul depunătorului; 3) plus sau minus cota băncii – , instituţiile bancare puteau descuraja economisirea, împuţinându-şi astfel resursele şi nu ar mai fi avut de unde să dea credite. Mai mult: dacă dobânzile active o luau razna, companiile şi populaţia ar fi putut suporta scumpiri iraţionale ale împrumuturilor, cu efecte descurajatoare. Şi cu atât mai mult s-ar fi aflat în suferinţă piaţa interbancară.

La bancă vin de regulă cei ce au adunat ban cu ban şi-şi depozitează agoniseala. Băncile, în efortul de a aduna banii populaţiei şi ai companiilor, se bazează pe doi importanţi factori de atractivitate: dobânda şi încrederea. Nici populaţia şi nici companiile nu-şi depun economiile în bănci dacă nu li se oferă un minim de încredere şi un câştig. Desigur, un câştig în termeni reali, aşa încât banii nu numai să fie protejaţi de inflaţie, dar să aducă şi o dobândă reală avantajoasă. Fără această atracţie, cei care economisesc vor fi ocolit sistemul bancar. Iar o soluţie raţională nu putea fi, în niciun caz, un ritm al creşterii creditelor care să descumpănească resursele băncilor sau să conducă la supraîndatorarea populaţiei. Mai departe, s-ar fi rupt şi mai mult legăturile între producţie şi consum. Atât timp cât nu se înregistra un plus de eficienţă a muncii nu era raţional să vină bani în plus pentru consum. Iată, aşadar, motivele ce au determinat Banca Naţională să impună, prin reglementări specifice, o creditare sănătoasă. Ce n-ar fi putut fi, în niciun caz, explozivă.

*

În 2008, la 6 octombrie, un nou regulament de creditare al Băncii Naţionale a avut ultima scadenţă. Expira, atunci, termenul până la care au putut băncile să facă notificări la BNR, în litera şi în spiritul noului regulament. Desigur, acele bănci ce aveau validate propriile reglementări.

Regulamentul nr. 11, din august 2008, prin care banca noastră centrală introducea un nou stil de creditare, întemeiat de diminuarea riscurilor şi pe evitarea supraîndatorării, stârnise însă dezbateri furtunoase. Mulţi au spus: BNR pune capăt creditării. Deşi doar tempera procesul. Practic, Banca Naţională a României a făcut cu un ceas mai devreme pasul pe care începând din 2009, în plină criză financiară, îl făceau multe alte bănci din Uniunea Europeană. Şi se pregătea să-l facă inclusiv banca centrală a Americii.

O întrebare se repeta totuşi obsesiv: când vor putea lua românii credite fără restricţii? Răspunsul nu putea fi nici pe departe emoţional. Ci raţional. Şi era legată de o altă întrebare: de ce nu creşteau mai repede veniturile din muncă? Era limpede de ce. Fiindcă în economie funcţiona o lege de fier: dacă salariile creşteau fără a fi însoţite de mai multă productivitate şi mai multă eficienţă, nu se mai putea obţine profit decât prin explozia preţurilor.

Din aceleaşi motive era raţionalizat şi creditul. Mai multe credite ar fi însemnat mai mulţi bani în consum. Ar fi fost rău? Da, atât timp cât cererea de consum creştea exploziv iar oferta internă înainta prea încet.

Era în firea lucrurilor (cum este şi acum!) ca populaţia României să-şi dorească să trăiască bine. Să-şi dorească să consume mai mult. O legitate care acţionează ca tendinţă. Cu o condiţie însă: să asigure buna gospodărire a resurselor.

*

Pentru soluţionarea acestei probleme grele era nevoie de timp… dar timpul nu mai avea răbdare. Era nevoie de continuitate, dar prea des interveneau rupturi în ritmul înaintării, transformării accidentale, paşi mai înceţi. Era nevoie de răbdare, dar răbdarea era un activ care devenise extrem de rar. Şi, mai ales, era nevoie de oameni, de instituţii şi de companii care să facă bani. Să ştie şi să poată să facă bani. O cerinţă vitală într-o vreme în care, în România, erau mii de companii care pierdeau bani, ceea ce însemna că alte companii rentabile, împreună cu populaţia, le achitau, în final, nota de plată. Într-un astfel de climat, nu ar fi fost deloc sănătos ca robinetul creditării să fi fost deschis la maximum.

Continuarea – joia viitoare.