Cu lumea sexului şi a alcoolului, călcând peste ce a fost urât în comunism, intrăm fericiţi în lumea noastră

Serile de poezie la care fusese invitat se chemau prima „Sex", iar a doua, „Alcool". Cele două teme nu-i mai creau probleme. După 20 de ani, cele două cuvinte îi spuneau ceva despre o suferinţă generală. O suferinţă a sincerităţii în van a oamenilor rău orientaţi. Ca într-o revoltă prea mare. Şi revolta aceasta atât de stridentă, care ţintea răsturnarea din temelii a societăţii urâte, învechite, se transformase, în g

Douăzeci de ani, domnul K. citise mai totdeauna poezie clasică. De câtva timp, se oprise la latini, coborând, când şi când, spre greci. Apoi, ca să ajungă la Dante, urmând calea a doua, a obişnuitelor sale lecturi, coborâse de la marii ruşi şi Shakespeare. Până aici, nimic neobişnuit. Opţiunile sensibilităţii prea rigide, care par pedante, uneori,  nu şi le explicase încă. Nu voia să-şi clintească gusturile, apelând la istorici sau exegeţi literari. Ţinea, însă, să-şi simplifice gusturile. Să le aducă la zi. Îşi amintea ca prin ceaţă cum zăbovise la început prea mult la moderni. Atunci era însetat de noutăţi. Pornise, fireşte, de la poeţii români interbelici. Coborâse, apoi, de la Arghezi, iar la Eminescu. Fireşte, Eminescu îi luase cea mai multă atenţie. Identificase idealismele, academice deja, prea bătrâne, apoi temele romantice, în mare parte şi ale lui.  Limba cu ale ei exactităţi îi feliase un timp îndelungat, cu o cruzime neaşteptată, simţirea. Îi crescuse astfel, sub piept sau sub osul lat al frunţii, un fel de muşchi umflat, plin de fibre cărnoase, străbătut de frânghii micuţe, printre care şi gândurile fireşti ale vieţii prezentului, precum cele abstracte, se zbenguiau fără linişte. Luni întregi suferise insomnii dulci.

Urcă de aici, brusc, din nou la Arghezi. Era însetat de concret. Voia să scape de depresii. Experimentă cu toată furia ermetismul lui Ion Barbu, simbolismul, cu Bacovia, şi un soi de expresionism, cu Blaga. Putea acum să răsufle uşurat. Se simţea puternic şi sensibil, în acelaşi fel. Se apropia de timpul lui. Texte literare din cele mai diverse arătau acum, lângă el, fiecare în parte, ca nişte lumi proaspete, cu totul noi. Domnul K. descoperi astfel, prin poezie, o cale din cea mai practică, largă, cu multe cărări, care-l ademeneau - ce mai, îl smulgeau cu forţa sufletului încrezător şi a minţii tot mai limpezi - spre noutăţi din ce în ce mai mari din lumea românească liberă. În felul acesta, se salvase sufletesc şi fizic. Lumea românească, şi înainte de '90, şi după, îi părea tulburată, uneori, ieşită din ţâţâni. Îi lipsea ceva care să o închege. O măsură, un bun-simţ sau o coerenţă adâncă. Şi o lege puternică, poate, care să ţină împreună trecutul şi prezentul. Nu le putea găsi şi folosi pe toate astea nici acum, cu mintea lui firească şi nouă, dacă nu se entuziasma, nu cu alcool, ci cu vreun vers. Acel ceva ascuns, dar prezent, care făcea ca totul să fie întreg, să aibă gust, nu i se arăta.

Timp de aproape 50 de ani, lucrurile noi şi brutale, aduse de comunism, s-au aşezat. Dacă nu la vedere, atunci în ascuns. În ascuns, în unele zile dedicate lecturii, sau ale bunătăţii sale, domnul K. simţise, nu se ştie cum, o lume nouă. Se lăsase cucerit de vigoarea ei sau se ascunsese înciudat. Prin anii '70, ţâşnea vitalitatea prin toate lucrurile. Mai ales se întâmpla asta cu cele neluate în seamă de marele social. Braţe ale unei astfel de simţiri se ramificau şi susţineau tot ce era superficial şi fragil în jur. Oamenii, ca să înţeleagă o asemenea realitate, acceptau uşor toate glasurile sensibilităţii. Învăţau codurile şi ermetismele cele mai rafinate. Citeau în massă cărţile cele mai complicate ale literaturii. Poeţii îşi tipăreau cărţile în zeci de mii de exemplare. Oamenii simpli ştiau pentru ce îşi antrenau mintea. Învăţau, în felul acesta, spun antropologii, un cod rafinat al unei mari perversiuni. Una socială şi modernă.

După '90, toate aceste edificii spirituale, înălţate înăuntru atât de migălos, s-au prăbuşit odată cu şandramaua ideologiei comunismului. Nimeni nu putea crede în primii ani ai libertăţii că, odată cu cartonul utopiei sau cu betonul fisurat al acelei forţe brutale, se vor prăbuşi fără urmă şi edificiile complicate şi rafinate ale interiorului. Domnul K. este încerdinţat acum că realitatea, oricât de convingătoare la vedere, nu va rezista niciunde în faţa unei puteri a lumii care nu se vede. Când gândeşte aşa, îşi spune sieşi: -Te-ai maturizat, K.!Dar ce urmează însă, spune? Totuşi, nu percepea regula, legea, gustul care ţinea strâns în jurul său lumea. O mulţime de spaime îl încolţesc noaptea. Aşa a ajuns, de fapt, la poezia de astăzi. Exista un foc, o putere pe care o află cu toţi când sunt tineri. Pe acestea trebuie sa le aflăm din nou, cu entuziasmul sau cu credinţa. Nu cu metoda sau cu ştiinţa. Se bucura că el însuşi alesese poezia pentru o astfel de cunoaştere. Sau această opţiune a fost ceva, aşa, ca o întâmplare fatală, cum se spune, care apare în orice dragoste.

Poezia, îşi spunea în ascuns, îl muta adesea în alte lumi, tot mai sensibile, dar mai bune. Oare când va începe asta mai bine şi mai cuprinzător? Se întreba când realitatea îl înşfăca tot mai sigură şi mai nesimţitoare. Când trebuia să-şi justifice un asemenea gând nefiresc al schimbării, care-l vizitează fără odihnă, apelează la istorioare mai simple. Tot din literatură. Hemingway - explica el celorlalţi sigur de sine -, ca să iasă adeseori din stări tulburi, care-i produceau suferinţe şi mari nemulţumiri, descoperise două metode. Nu era vorba numai de alcool. Hemingway, se ştie, în anii lui buni, a fost un fidel băutor. Bea zilnic, nu trăda vinul. Când se tulbura, Hemingway pleca fie într-o călătorie, fie se îndrăgostea. Aşa a scris pagini memorabile despre colinele verzi ale Africii, despre moartea de sub Kilimanjaro sau despre moartea de după-amiază a unui toreador, apoi, despre bătrânul pescar şi marea lui care scaldă Cuba, nu mai vorbesc despre o mulţime de nemuritoare iubiri. Domnul K., atunci când explica acest mecanism al schimbării sufletului, trecea de la Hemingway la Tolstoi. În romanele marelui Lev Tolstoi, mai toate personajele principale feminine, care-şi manifestă cu patos intrarea în labirintul vieţii mature - fireşte, totul începe cu o mare iubire! -, ajungând pe parcurs la multe suferinţe - fireşte, nu se poate frumuseţe fără suferinţă -, pleacă, îndrumate de narator, departe de Rusia. Mai ales spre lumile noi din Apus. Tolstoi scrie despre lumea aristocraţiei cu moravuri  rafinate, cu multe nelinişti, dar şi mulţi bani. Adesea o asemenea toană îi ruina pe aristocraţi. Un bal, cum a fost cazul familiei contelui Rostov (Razboi şi pace). Domnul K. recunoştea că asta-i  legea bunătăţii noastre, căreia îi cresc în ajutor mlădiţele sufletului iubitor. Personajele lui Tolstoi, care suferă prea mult în lumea lor, folosesc în timpul acestor strămutări, altă limbă, alte lucruri rafinate şi moravuri. Anna Karenina, de exemplu, stă mult timp la Roma. Kitty, ca şi Nataşa Rostova, la băile preacunoscute din Germania. Vorbind tot mai des despre aceste teme,  domnul K. ajunsese să se  încredinţeze el singur că orice lectură dintr-un poet, făcută cu migală, devine o călătorie cu mari beneficii sufleteşti. Ca cele propuse mai sus de Hemingway şi Tolstoi.

În sfârşit, domnul K. recunoaşte şi acum că fusese împins atât de departe spre antici, adică spre clasici-clasici, tocmai ca să se ascundă de timpul său tulburat. Sufletul îi rămăsese complicat şi şubred, ca înainte de '90. Poezia de după '90, în mare parte, îşi prefăcuse chipul. Luase o poză de spirit brutal şi revoltat. A apelat la o limbă în acord cu schimbarea de atitudine în societate. O limbă frustă, dacă nu chiar foarte dură. Nu ştiu cum, sinceră şi, uneori, atât de puternică. Asta o simţea el pe ascuns. Domnul K. simte uneori multe plăceri noi cum îl cuprind. În jur, moravurile s-au schimbat mult. De pe stradă şi din instituţii, au intrat buluc în casele oamenilor. Nimeni nu mai poate să se ascundă. La mai toţi oamenii vede câte un suflet pricăjit, care ar vrea să o întindă oriunde. Domnul K. apela la un soi de curaj sau de demnitate bărbătească şi-l biciuia pe acest sufleţel bicisnic, doritor doar de un culcuş cald.

Cu puţin timp în urmă, fiind într-un autobuz (135), la capătul unei curse palpitante, un călător se stropşi în faţa lui, cu o replică murdară: - Frate, asta-i lumea sexului şi a alcoolului! După priviri, omul părea nebun, după gesturi, violent, iar după aspectul general, un om înfrânt şi singur. După atâtea experienţe avute, domnul K. recunoştea că acel om era posesorul unui suflet nepreţuit de poet. Poeţii mereu par singuri şi înfrânţi. La urmă de tot ajung revoltaţi. Pesemne, fusese un copil al străzii, dar, acum, la aproape 30 de ani nu-şi îmbunătăţise deloc viaţa. Ba, după cum arăta fizic, schilod şi bolnav, toate i se deterioraseră şi-i erau împotrivă.

La recitalul de poezie, domnul K. a nimerit, într-o seară, în plin „Sex", apoi, i s-a oferit „Alcool". Poeţii de acolo, într-o limbă inspirată - şi slobodă -, pe ritmuri de stări frenetice şi de astfel de gânduri, au spus în felul lor, indirect: - Trăim cu toţii într-o lume a sexului şi a alcoolului! Hai să ne iubim! Cele două cuvinte, care i s-au părut atât de puternice, au fost înconjurate, ca să fie sprijinite de alte cuvinte neruşinate şi tot atât de sincere.

În serile acelea, a ascultat o mulţime de asemenea cuvinte , care izbucneau în jerbe, parcă numai din cele două: sex şi alcool. Altele, mai fruste şi mai violente, i-au lovit pe-alături conştiinţa civică. Era obişnuit şi cu asemenea apucături de domn echilibrat, de om cu măsură. O ceartă obişnuită, venită de afară, i se instalase înăuntru. Sufletul său avea de fapt două chipuri, cum spun înţelepţii despre omul frământat de gânduri. O faţă rece, care-i pudică, dar care face mereu eforturi să se afle la vedere. Uneori chiar doreşte ca ceilalţi să-i vadă doar efortul. Efortul de-a arăta matură şi echilibrată. Aceasta-i faţa omului societăţii adică, al politicii şi al muncii plătite, cu bani mulţi sau puţini. Dorinţa aceasta devenea ciudată pe măsură ce se învolbura înăuntru. Celălalt chip, unul ciudat, imatur şi infantil, chiar nebun - cum recunoştea el, surâzând - stă ascuns şi la pândă. A lui faţă, greu de desluşit, parcă o acoperea în fiecare zi cu amândouă mâinile. Chipul cel obişnuit îl apăsa cu piciorul pe celălalt. Pe cel ascuns şi chinuit. Voia parcă să-l dea la fund. Amândoi voiau să se salveze dintr-o apă neagră şi rece. Cel ascuns, dotat cu şapte vieţi, parcă nu putea uşor să moară. Nici acum, după 20 de ani de asemenea munci sufleteşti, acest chip nu s-a predat singur. Aşa a gândit, complicat, singur şi încântat, domnul K. în cele două seri, bând beri una după alta. Simţea în acest timp, cum în jurul celor două cuvinte, sex şi alcool, se adunau o mulţime de stări şi de gânduri. Toate pofticioase, toate gata de luptă să schimbe odată ceea ce-i urât în lumea asta. Apoi au venit cuvintele din limba comună sau din viaţa cea mai intimă, toate însetatea de revoltă. Astfel, domnul K. a putut să se convingă despre existenţa unor lumi cu totul noi. Puternice şi convingătoare pentru cei din jur, de mult timp, în aceşti 20 de ani.

Ce lume o fi fost pe vremea lui Eminescu încât cuvinte precum, sară, deal, nesfârşite şesuri, cer şi stele, nu mai spun luceafăr, deveneau puternice şi mutau gândurile tuturor de la întuneric la lumină? Aşa a început să se întrebe, provocator, dl K. la câteva zile după recital. Pe stradă se uita în jur sceptic. Totul îl suspecta iar străin. Apoi continua: Bacovia, cu plumb, cu crengi scârţâind toamna, cu sânge animal sau cu un pâlc de corbi Tradem în ninsorile seculare,  a procedat la fel. Blaga, cum ştim, de la sămânţă şi lumină sau de la grădina omului a început. Limba - medita domnul K. acum, fie pro, fie împotriva tinerilor poeţi - lucrează, uneori, peste realităţile concrete. Ea ajunge la concurenţă chiar cu realităţile nebune. Aici, domnul K. uşor îşi amplifica spiritul. I se trăgea asta oare de la anticii lui? Când omul oboseşte - continua pedantul domn K., fie pe stradă, fie la birou -, când are spiritul  secătuit, nu poate ieşi singur din cercul larg şi ademenitor al câte unui sfârşit. Atunci limba, în primul rând, îi vine în ajutor omului slăbit. Bineînţeles, e vorba de limba poeţilor. Pur şi simplu, pentru domnul K., o astfel de limbă, diferită în timp, de la un moment istoric la altul, îl duce de mână pe omul slab, ca pe un orb. Ca pe un copil, prin diferite istorii, personale sau obiective, spre o lume mai bună. Una visată intens. Despre această intensitate vorbesc profeţii literaturii. Sau cei care au încercat să descâlcească ciudata limbă a poeţilor. Ciudată, dar în profeţii atât de exactă! Hm, spune tot mai des domnul K., totuşi, sună ciudat, când recunosc: cu lumea sexului şi a alcoolului, călcând peste ceea ce a fost urât în istorie, intrăm în lumea asta nouă fericiţi.

Autorul anunţă volumul său de poeme ("Vreau altă realitate. Artă, merg pe mâna ta", Editura Tracus Arte, lansat la Târgul de Carte Gaudeamus 2012), în care descrie, cât poate de plăcut, joncţiunea vechilor simţiri cu noua sensibilitate poetică.