Corespondenţă din Bruxelles. Marea bătălie pentru Europa Creştină de-abia acum începe, cu ceilalţi în faţa porţilor!
0
Urmează, la anul, marele eveniment mult aşteptat: Conciliul Panortodox sau Sfântul şi Marele Conciliu al Bisericii Ortodoxe. Eveniment istoric deoarece, în istorie, ultimul în seria celor 7 Concilii recunoscute de ortodoxie, ultimul este cel de la Niceea, din anul 787.
Se va ţine la Istanbul acest Conciliu, aşa cum era firesc deoarece cea mai înaltă poziţie de autoritate revine, simbolic, Patriarhului ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu, „primum inter pares“. Este important să amintim că există o fractură în cadrul bisericilor creştine deoarece unele (18 la număr, printre care şi cea a României) recunosc cele 7 Concilii, apoi mai există şi aşa numita „Biserică a celor trei Concilii“ (denumită şi cea a Bisericilor orientale vechi) şi care grupează bisericile armeană, siriacă şi coptă.
Agenda este extrem de interesantă şi conţine puncte deosebit de sensibile: statutul de autonomie, autocefalia, viitorul diasporei ortodoxe, relaţiile cu celelaltre biserici, probleme legate de domeniul etic şi social, de calendarul liturgic şi de ordinea de importanţă a bisericilor în lumea creştinătăţii ortodoxe.
Teologie pură? Posibil, numai că aceste decizii (în măsura în care vor fi luate decizii, căci există o oarecare temere că discuţia se va limita la generalităţi, într-atât ar fi de mari divergenţele actuale) vor putea influenţa în profunzime viaţa bisericilor şi, posibil, vor aduce mesajul ortodoxiei mai aproape de ceea ce înseamnă lumea contemporană. Adică, într-un anume fel, încercând un demers în oglindă a ceea ce a fost, pentru lumea catolică, Conciliul Vatican II. Există şi speranţa că acesta ar putea fi şi momentul în care să se meargă mai departe pe drumul apropierii între Bisericile creştine ale Orientului şi Occidentului. Poate, speră cei mai optimişti, chiar deschizând o posibilitate reală de reunificare a Bisericilor creştine.
Este posibil? Ar putea fi posibil? Întrebări pe care le-am auzit foarte des la Bruxelles, mai puţin din partea înalţilor prelaţi (cu excepţia a două persoane, foarte implicate în amănuntele negocierilor care au avut loc la Paris pentru pregătirea evenimentului din 2016), cât din partea analiştilor geo-politici. De unde acest brusc interes?
A apărut o urgenţă. Aceea de a şti dacă, în ce condiţii, cu ce orizont de timp, ar putea fi posibilă în primul şi în primul rând reunirea la nivelul unei Europe Creştine ca unitate stabilă şi foarte concretă. Ar putea fi această Europă Creştină o reacţie de unitate europeană împotriva noilor factori de risc cu care se confruntă acum, parcă niciodată atât de numeroşi şi pe arii atât de extinse: ofensiva Statului Islamic care închide un semicerc de explozii continue în estul şi sudul Mediteranei, adâncirea conflictelor cu bază etnică şi interconfesională în Ucraina, cu posibilitatea de extensie spre toate comunităţile rusofone în zona de contact cu catolicismul sau biserica uniată, dezvoltarea exponenţială a sectelor de toate felurile în condiţiile unei decredibilizări a bisericilor tradiţionale, fie desacralizate, fie mergând viguros doar pe drumul îmbogăţirii unora dintre veşnic nesătulii săi slujitori. Ar fi acest momentul (ratat în clipa când a fost respins proiectul Tratatului Constituţional european, cel în care se făcea referirea identitară la Europa înţeleasă prin legătura sa fundamentală cu tradiţia iudeo-creştină) când ar putea fi acceptată nevoia de a avea o Europă reunificată în jurul unui ideal comun, spiritual, cultural şi de identitate civilizatoare?
Există o bază pentru această speranţă? Sigur că da, deoarece mari jucători ai politicii europene transmit zi de zi acest tip de semnale disperate către lumea foarte hieratică şi greu accesibilă a înalţilor prelaţi, Şi totuşi, se repetă de către optimiştii negociatori de la Bruxelles, umbra de speranţă, câtă e, vine din faptul că acest Conciliu este primul după momentul istoric din 7 decembrie 1965.
Se împlinesc deci 50 de ani atunci când au fost ridicate, concomitent, anatemele care, pe 16 iulie 1054, divizaseră pentru secole lumea creştină. În decembrie 1955, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Ecumentic Atenagoras I au întredeschis uşa spre ceea ce ar putea să fie realitatea de mâine. Dar ştiţi ce a dus la separarea Bisericilor?
Divergenţe teologice grave precum: barba la preoţi, locul icoanelor în cultul liturgic, ritualul liturgiilor, postul de sâmbătă, pâine sfinţită (azimă sau dospită), obligativitatea celibatului preoţilor şi, cea mai importantă din punct de vedere teologic, filioque. Este un termen teologic care se referă la problema "purcederii" Sfântului Duh de la Dumnezeu Tatăl şi de la Dumnezeu Fiul, ortodocşii susţinând că Duhul Sfând purcede numai de la Tatăl, în vreme ce catolicii cred că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul.
Şi iată povestea. Papa Leon al IX-lea trimite o ambasadă la curtea Împăratului Bizanţului pentru a-i cere un ajutor militar împotriva normanzilor care constituiau o ameninţare foarte serioasă şi iminentă pentru Statele Papale. Cerere căreia Împăratul Constantin al IX-lea Monomahul i-ar fi fost favorabil, dar respinsă constant, în termenii cei mai duri, de Patriarhul Mihai Celularie. O delegaţie de trei persoane condusă de cardinalul de Moyenmoutier care, în dimineaţa zilei de 16 iulie 1054, intră în Catedrala Sfânta Sofia unde avea loc liturghia şi, într-un gest uluitor, depune drept pe altar o bulă de excomunicare:
Deci, Noi, nemaiputând suporta ofensele nemaiauzite şi insultele la adresa Sfântului Scaun, remarcăm faptul că, prin aceasta, se aduce atingere credinţei catolice, semnăm anathema împotriva lui Mihai Celularie şi celorlalţi susţinători ai lui, în caz că nu-şi cere iertare.
Evident, nu s-au cerut scuze ba chiar Celularie convoacă un sinod de episcopi şi obţine excomunicarea celor care "au inspirat" documentul depus pe altarul catedralei Sfânta Sofia.
900 de ani au fost valabile anatemele reciproce. Şi să nu uită că, dacă excomunicarea era o pedeapsă întotdeauna temporară, anatema însemna scoaterea definitivă a unei persoane din comunitatea creştină, deci osândirea sa pe vecie la focurile Gheenei. Nimic mai grav şi definitiv decât scurta formulă rituală care se încheia cu vorbele teribile anathema sit...
Ideea reunirii celor două biserici creştine a revenit în actualitate la finele anului trecut, atunci când Papa Francisc, în vizită la Istanbul, într-un mesaj citit în faţa Patriarhului Ecumenic Bartolomeu (30 noiembrie 2015), a afirmat :
Unicul lucru pe care-l doreşte Biserica Catolică şi pe care-l urmăresc în calitatea mea de Episcop al Romei...este comuniunea cu Bisericile ortodoxe...Biserica catolică nu doreşte să impună vreo cerinţă, decât cea a mărturisirii de credinţă comună anume...suntem gata să căutăm împreună...modalităţile prin care poate fi garantată unitatea necesară a Bisericii în circumstanţele actuale.
Iar în Declaraţia lor comună, cei doi reamintesc de momentul din 1955 precum şi „intenţia fermă...de a intensifica eforturile noastre pentru promovarea deplinei unităţi între toţi creştinii şi mai ales între catolici şi ortodocşi“. Susţinând, deloc întâmplător în apropierea Marelui Conciliu, dialogul teologic promovat de Comisia mixtă internaţională instituită acum 35 de ani de Patriarhul Demetrios şi Papa Ioan Paul al II-lea care se ocupă acum de rezolvarea "chestiunilor dificile care au marcat istoria diviziunilor dintre noi....ca păstori ai Bisericii, le cerem credincioşilor să se unească în invocarea comună ca „toţi să fie unul...pentru ca lumea să creadă“.
Cuvinte frumoase, intenţii nobile, dimensiune politică evidentă de impact uriaş asupra echilibrelor de putere şi jocurilor de influenţă din lumea de mâine. Dar şi îndoielile că aşa ceva se va putea realiza sunt la fel de mari, datorită foarte tenacei rezistenţe pe care o opun unii vectori de influenţă împotriva unei reuniri istorice care, fireşte, ar putea reduce din privilegiile unora sau altora, ar reduce din independenţa spaţiilor pentru a căror autonomie se bat cu nădejde. Uitaţi-vă numai la argumentele care se folosesc în discuţiile despre conceptul „primatului papei“ şi vă veţi lămuri singuri.
O bătălie de putere? Desigur. Poate să rămână doar la acest nivel şi atunci, pe mai departe, bisericile îşi vor împărţi frăţeşte teritoriile, veniturile, privilegiile, avuţiile estimate pentru viitor, fiecare după puteri şi maximizând cererile pentru credincioşii chemaţi să contribuie, fireşte după puterea credinţei. Poate, însă, se va putea şi altceva, în această lume în care, de foarte multe ori, religia se decredibilizează ajungând un amestec de bigotism şi superstiţii, îndepărtând tineretul, osificându-se în ritualuri şi uitând de esenţa care ar fi trebuit să fie tocmai identitatea comună a spaţiului creştin.
Mai este posibilă o Europă creştină? Nimeni nu ştie. Dar trebuie păstrată speranţa şi, adeseori, cum timpurile sunt peste oameni şi Dumnezeu este peste timp, să sperăm că de acolo va veni îndemnul cel bun. Priviţi, din nou, fotografia binecuvântării reciproce între capii Bisericilor creştine şi să credem împreună că acesta poate fi semnul...
.
Se încarcă comentariile...
