Contractul sacru al României

Ne ducem existenţa intr-o lume a post-capitalismului, într-o perioadă a reorganizării geostrategice internaţionale in tranziţie, aceasta fiind una dintre definiţiile noii orânduiri mondiale, timpuri în care competiţia globală işi pune în cumpănă modelul cu nuanţe si specificităţi ale civilizaţiilor naţionale, regionale şi continentale.

Această schimbare de paradigmă sugerează competiţia dintre sisteme de valoare diferite. Într-o astfel de viziune a lumii, conflictul dintre ideologii este pe alocuri inlocuit cu cel de civilizaţii.

Precum fiecare suflet este o parte activă a unui model global în redefinire, astfel fiecare naţiune ar trebui să îşi folosească contractul sacru, amprenta să unică prin care îşi poate trăi şi chiar “promova” sistemul de valori proprii într-un spaţiu universal, sămânţa de geniu ,  sămânţa de conexiune cu divinitatea.  Lumea cum era odată, aşa cum ne-au povestit-o şi cum am învăţat-o de la bunici era pe cale de dispariţie, în ceea ce avea ea sacru. În urma acestei pandemii, se vor redefini şi sperăm că se vor recupera valori morale, etice, valori de reconectare cu natura şi mai ales valori ale Adevărului. Ajunsesem într-un punct în care aceste valori aproape că trebuiau ascunse în cadrul desfăşurării unor activităţi socio profesionale.  Dar modelul curent, un model bazat doar pe copierea unor tipare “politically correct”, amplificarea de câştig economic imediat, de avans informaţional şi avans militar rapid, nu poate susţine viaţa pe această planetă, dincolo de câteva generaţii. Fără o îmbinare a ştiinţei cu spiritualitatea, va fi aproape imposibil să imaginăm o lume pentru strănepoţii, poate chiar pentru nepoţii noştri. Este un semnal de alarmă pe care nu îl putem ignora.

Urmare a erei splitului nuclear (1929 – 1931)  multe lucruri s-au schimbat pentru omenire pe repede înainte, fără timp de asimilare a acestor modificări pe toate palierele. Probabil că suntem prima generaţie care a gândit şi acţionat vreodată ca şi cum am putea fi ultimii pe această planetă, pregătind deja metode de a popula alte planete.  Aceste avansuri ale ştiinţei nu sunt de neglijat, de oprit, nici măcar de încetinit, dar din punct de vedere etic, moral şi mai ales spiritual, acestea nu sunt adaptate la nevoile sufleteşti ale omului, parte din creaţie, fiinţă complexă, capabilă să sublimeze tot ce a fost şi rămâne măreţ în artă, civilizaţie şi gândire.  Fiecare cultură a avut şi are un rol plenar în concertul universal, în relaţiile civilizaţionale regionale şi mondiale. Un contract sacru, o flacără vie, care chiar dacă uneori doar pâlpâie, iar în momente cruce ale istoriei devine făclie, este ceea ce defineşte menirea fiecărui popor. Ca şi oamenii, naţiunile au ceva aparte de spus în concertul universal. Din punct de vedere arhetipal*– sufletul românesc este definit de mai multe simboluri sacre. Le-aş numi pe cele care mi se par definitorii, în intenţia de a identifica ceea ce se poate sublima în forma lor de expresie cea mai înaltă.

*- o viziune simbolică, o idee inconştienta moştenită în mod colectiv, un mod colectiv, un model de gândire, o imagine etc., care este universal prezentă în psihicul individual, precum şi în psihilogia jungiană

Unul dintre arhetipurile majore ale românilor este cel al Ermitului/ pustnicului. Şi unul dintre locurile în care acest arhetip şi-a manifestat întreaga sa forţă este Bucovina, matca poporului nostru, mai precis Putna, unde Daniil Sihastru, îl sfătuia pe domnitorul nostru, Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Aici a venit Ştefan cel Mare în anul 1451, după uciderea tatălui său Bogdan al II-lea, la Reuşeni, pustnicul Daniil proorocind că în curând va deveni domnitor al Moldovei, ceea ce s-a şi întâmplat în anul 1457. Tot la îndemnul lui Daniil Sihastru, Ştefan cel Mare construieşte Mănăstirea Putna în anul 1466. După sfinţirea în 1470 a acestui lăcaş, se retrage la Voroneţ, pe malul pârâului Voroneţ, sub stânca Şoimului, unde îşi continuă viaţa monahală. La Voroneţ îl vizitează din nou Ştefan cel Mare, după înfrângerea de la Războieni din 1476, cerându-i sfatul. Daniil Sihastru l-a sfătuit să continue luptele cu turcii, prevăzând că va birui, ceea ce s-a şi întâmplat. În amintirea acestei victorii, domnitorul a construit în anul 1488 Mănăstirea Voroneţ. După sfinţirea mănăstirii, Daniil se mută de la chilie în mănăstire. Aici îşi petrece ultima parte a vieţii, fiind ales ca egumen al mănăstirii. A  decedat în anul 1496 şi a fost înmormântat în biserica Mânăstirii Voroneţ.

Tapiserie de la Putna, prezentată la muzeul Luvru la deschiderea „Sezonului România Franţa” din 2018.

Credinţa în Dumnezeu şi avansarea intereselor naţiunii, neamului şi de ce nu şi a vecinătăţii sub ascultare de povaţă, a fost caracteristică prin care apărătorii şi păstrătorii de neam au reuşit nu doar să apere ţara noastră de sub jugul otoman, un pericol european la acel moment, astfel apărând întregul continent. Pustnicii noştri de neam …

Pustnicii au devenit şi sfinţii inchisorilor din perioada comunistă. Pustnici de ananghie, care au pătimit şi s-au sfinţit pentru neam au fost părintele Nicolae Steinhardt, păstorul Richard Wurmbrand, Iuliu Maniu, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Dinu Pilat si atâţia alţii.  Vizitarea Fortului 13 Jilava, a expoziţiei-penitenciar, a memorialului victimelor deţinuţi politici ar trebui să facă parte din parcursul firesc al tuturor celor care vor să inţeleagă, pe  cât posibil, dimensiunea cu adevărat odioasă a comunismului şi mai ales dimensiunea suferinţei şi capacitatea de a indura, in numele Credinţei, dragostei de Patrie şi de Adevăr a deţinutilor politici. Părintele Arsenie Papacioc si Părintele nostru drag Arsenie Boca si mult preţuitul Nil Dorobanţu sunt cei care ne veghează, pustnicii contemporani ai părinţilor nostri.

Tot pustnici au fost unii pictori, autoizolaţi in perioada comunistă, maeştri ai Panteonului naţional şi universal, dintre care aş numi pe recent plecatul dintre noi, marele Virgil Zamfirescu, care s-a autoizolat pur şi simplu din rândul tagmei sale, urmare a injustiţiei timpurilor dar şi a spiritului de „turmă” a multor dintre colegii săi, incapabili să se plece în faţa maiestosului său talent.

Acest arhetip a susţinut mult sufletul colectiv românesc, capabil să îşi găsească resurse de regenerare şi de resetare în timpul acestei izolări la domiciliu. Urmează să vedem cum va ajuta acest ferment sufletul colectiv românesc în viitorul imediat si cel apropiat.

Ajungem la arhetipul „turnătorului”, in oglindă cu cel al „misticului” / leitmotivuri care ne definesc, din balada Mioriţa.  „Capra vecinului”,  o formă comună cu ceea a francezilor, cărora le lipseşte însă încredinţarea plenară in „mâinile” Divinităţii, in urma actului mârşav de a „turna” propriul frate cioban, este un act sacru de mare amploare, deşi criticat de atâţia care şi-ar dori o formă de combativitate activă „cu orice preţ” a poporului român, ci nu una de jertfă, precum suntem reprezentaţi atât în Mioriţa, cât şi în Legenda Mesterului Manole, piloane ale sufletului nostru colectiv.

Cum putem activa aceasta forţă a Misticului în partea sa luminoasă, în loc să permitem la infinit puterea Turnătorului să ne definească peste secole? Aceste forţe sunt etern active în sufletul nostru colectiv. Nu le putem elimina, ni se cere să  le sublimăm.

Deşi este delicat, trebuie totuşi să menţionăm forţa arhetipului celui care se jertfeşte în numele credinţei, liberând astfel robia. Sunt martirii Brâncoveni, este Ana şi sunt atâtea şiruri de martiri ai temniţelor comuniste. Sunt seva forţei credinţei noastre, la cel mai înalt nivel de constiinţă si fiinţă. Parte din codul nostru genetic.

Sabotorul este acea umbră care ne face să imităm diverse modele cosmopolite, fără a trece partea lor bună prin filtrul propriei inteligenţe colective, partea luminoasă a formei ne invită să identificăm îndeaproape instanţa în care ne autosabotăm, in loc să lucrăm din puterea sufletului nostru şi a inteligenţei sale.

Genialul este o forţă de netăgăduit a românului, care a dat umanităţii atâtea vârfuri - de la prima formă de iluminat din continentul European, inventatorul primului stilou, inventatorului primului motor cu reacţie - părintele aviaţiei reactive”, Premiul Nobel în Fiziologie sau Medicină pentru descoperirile privind organizarea structurală şi funcţională a celulei, cea care a descoperit prima formulă anti îmbătrânire, fondatorul biospeologiei şi a primului institut speologic din lume, prima femeie din Europa care a obţinut licenţa în Drept la Universitatea din Paris (1887) cu teza “Condiţia juridică a mamei”, precum şi  una dintre autorităţile proeminente ale teologiei europene din secolul XX, situându-se printre cei mai mari teologi români, fiind recunoscut prin premii şi distincţii în întreaga lume creştin-ortodoxă,  nemaivorbind despre cantitatea semnificativă de copii geniali, mulţi dintre aceştia păstoriţi de profesorul Colciag. Este doar o mostră care ne aminteşte că românul poate fi genial.

Miştocarul este partea din noi care ne ajută să ne autoironizăm şi să rămânem într-un spirit de umor care ne este necesar pentru a rezista poziţiei noastre geostrategicie la răscruce de vânturi, dar este şi forma noastră mult prea lejeră, de a nu lucra din partea mai profundă a fiinţei noastre, rămânând adesea în superficialitatea "Eternei şi Fascinantei Românii”. Ar fi indicat să păstrăm umorul şi să lăsăm in urmă eterna superficialitate.

Ospitalierul este o forţă a sufletului nostru, preluat chiar şi de către regenta care a avansat paşii noştri în modernitate. Regina Maria a invitat pleiada de artişti vienezi (să îi amintim doar pe Gustav Klimt si Mucha) la Castelul Peleş, precum, pe matricea fermecătoare a neamului nostru, recunoscut pentru largheţea cu care deschide poarta sufletului şi a casei, celor care îi păşesc pragul. Atenţie însă la aprecierea la justa valoare de către ceilalţi a ingeniozităţii şi a generozităţii noastre!

Dar ceea ce suntem chemaţi să onorăm şi să integrăm este Artistul mistic care defineşte sufletul colectiv românesc. Universal şi în acelaşi timp păstrând acea legătură atât de fermă cu sacralitatea, de la Gânditorul de la Hatmangia, la Brâncuşi, la Paciurea, până la marii noştri pictori şi maeştri de cuvânt, universali, precum Eminescu, Cioran sau Eliade, mai puţin cunoscuţi internaţional, dar imenşi, precum Caragiale sau Blaga, românul are în fraza să şi plasa de salvare, această formă a culturii şi a legăturii nemijlocite cu universalitatea şi nevoia de transcendenţă, o formă aproape eroică de exprimare acasă şi dincolo de graniţe.

Acestea sunt unele dintre forţele sau slăbiciunile noastre plenare, pe care le’am identificat, care ne definesc şi care, urmare a unei perioade de introspecţie, ar trebui să revină în forţă, pentru conturarea resetării şi refiinţării noastre în concertul european şi universal în definire. A vorbi despre sumele pe care le putem lua de la Uniunea Europeană este mai puţin valoros şi valorificator faţă de actul imperativ de a vorbi despre ce putem aduce că amprentă de geniu în această familie, în care am dovedit încă o dată, prin prezenţa medicilor noştri în zone critice, acasă şi în afara graniţelor, a credinţei noastre vii, că suntem mai degrabă o resursă activă decât un pasiv, precum ne-am lăsat prea des criticaţi... Este timpul să ne cunoaştem valoarea, să o onorăm şi să trăim din flacăra ei plenară, ci nu din umbra autoimpusă sau acceptată cu prea multă uşurinţă.