„Casa Albă de vânzare”

Sub acest titlu care, în principiu, ar fi trebuit să vină doar din zona presei tabloide, pe 4 ianuarie a fost difuzat un raport sub egida Congresului american, redactat de James Raskin.

Titlul complet al Raportului produs de House Oversight Committee Democrats este  „White House for Sale: How Princes, Prime Ministers, and Premiers Paid Off President Trump” , are 156 de pagini. 

Evident, face parte din fundamentarea extrem de serioasă, cu toate argumentele posibile, a campaniei pre-electorale care, de acum, are ca scop vizibil demolarea oricărei posibilități ca Trump să intre în competiție, mai ales că sondajele îl dau în continuare ca favorit, nu numai în tabăra republicanilor, dar și în lupta finală cu Joe Biden.

Deci, din această perspectivă, orice lovitură est permisă. În consecință, strategii celor două echipe chiar se întrec în găsirea unor noi zone de atac, una mai mortală și spectaculoasă decât alta, fiecare cu potențialul cert de a înclina balanța și, mai ales, de a influența zona nehotărâților și, dacă se poate, să aducă la urne indecișii. Până aici, nimic deosebit deoarece acest tip de lovituri sunt comune tuturor campaniilor electorale, inclusiv celor din spațiul carpato-danubiano-pontic peste care, ușor de presupus, se vor revărsa tonele de mizerii pescuite cu grijă din nespus de ofertantul mâl împuțit al onorabilei noastre clase politice.

Dacă-i așa, atunci unde este problema, ce e nou în demersul de acum al democraților? Există ceva nou și foarte primejdios. Nu am în vedere spațiul politicii interne americane care trebuie să-și rezolve singură, prin vot democratic, asemenea probleme majore ca cele semnalate în raportul pe care vă invit să-l citiți. Noutatea, cu m veți vedea, este că totul se constituie de acum înainte ca o certă problemă de credibilitate a SUA și la nivelul garanțiilor că sistemele administrației celei mai mari democrații a lumii sunt controlate suficient pentru a funcționa în termenii ceruți și impuși tuturor celorlalte țări din blocul occidental. Aici este problema: raportul spune că „prinți, prim miniștri și premieri l-au plătit pe Trump” în perioada în care acesta a exercitat funcția de Președinte al SUA.  În acest context, acuzațiile din Raport – care, de acum, trebuie să fie anchetate de justiție – vorbesc despre niște fapte atât de grave și extraordinare încât, fiind fără precedent, nici măcar nu pot genera încă analize asupra riscurilor și implicațiilor viitoare.

Se spune în Raport că înalți responsabili politici din 20 de țări (printre care China, Turcia, Arabia Saudită, Qatar, Kuweit, Malaysia, India sau R.D.Congo) ar fi plătit direct în perioada 2017-2018, facturi și chirii către patru proprietăți din cele 500 de societăți deținute de Trump sau Trump Organization: În calitate de Președinte, Donald Trump a acceptat peste 7.8 milioane de dolari reprezentând plăți făcute de guverne străine și de liderii acestora printre care se numără și regimurile cele mai infecte de pe această planetă...Aceste țări au plătit pe apartamente sau sejururi în hoteluri proprietate a lui Donald Trump, îmbogățindu-l personal pe acestea în timp ce lua decizii politice conectate la agendele lor politice cu implicații de termen lung pentru Statele Unite”.

Jamie Raskin (foto) afirmă -veți vedea dovezile cu care își argumentează acuzațiile  - că cei 7,8 milioane de dolari „reprezintă în mod absolut cert doar o parte din recolta Trump de bani obținuți nelegal din partea statelor străine, dar cifra în sine reprezintă un scandal și este decisivă ca îndemn la acțiune”.

Investigațiile ulterioare – dacă se vor produce vreodată – ar trebui să lămurească ce s-a petrecut cu adevărat. Dar, aproape indiferent de confirmarea ulterioară a veridicității acuzațiilor sau de infirmarea lor, în actualul context internațional Raportul reprezintă un atac de maree amploare care va produce efecte în relațiile SUA cu țările acuzate, asta este foarte clar, dar și capacitate americanilor de a construi pe mai departe alianțe politice discrete, spre exemplu de genul acelor care pregătesc acordurile de pace de însemnătate globală.

Desigur, poate în acest caz va reprezenta o nouă ilustrare exemplară a vechiului dicton Fiat justitia ruat caelum care spune că „dreptatea trebuie făcută, fie să piară și cerurile”. Cu varianta „Fiat Justitia, Pereat Mundus”. Poate, numai că nu se precizează cerul cui trebuie să se prăbușească sau  lumea cui să se dărâme.  După ce, la nivel superior, va fi stabilit acest lucru, atunci, evident, să-și facă justiția treaba.