Biciclete pentru România

Sâmbătă, 23 martie 2013, două evenimente radical diferite se petreceau, aproape concomitent, în spaţiul  aceluiaşi  oraş, Bucureştiul.  Pe de o parte, convenţia extraordinară a PDL, ce consfinţea, în tonalităţi groteşti - foclorice,  involuţia ideologică şi umană a celui mai important partid de opoziţie. Pe de altă parte, mii de biciclişti se adunau spre a revendica dreptul la demnitate urbană refuzat de  Primăria Municipiului Bucureşti.

Două momente, două imagini contrastante ce probează, pentru a câta oară?,  amploarea liniei care separă România oficială,  aceea a statului şi partidelor politice, de  România care visează la normalitatea pe care o pot oferi buna guvernare şi transparenţa deciziilor publice. Mai mult decât un gest de solidarizare în numele unei pasiuni, actul de unire a bicicliştilor din Bucureşti  traduce intenţia de a aşeza la temelia comunităţii un alt set de valori şi un alt tip de conduită.

România pe care o evocă partidele politice, recurgând la decoraţiuni ceauşiste şi la inflamări naţionaliste, nu este şi nu poate fi România pe care o exprimă, insurgent, jucăuş şi ferm, cei care au ales să protesteze împotriva proiectelor primarului Oprescu.  Semnificaţia zilei de 23 martie 2013 este mai importantă decât ar putea apărea la prima  vedere. Miza este însăşi definirea modului în care vrem şi putem să fim cetăţeni ai propriei noastre patrii europene.

Mai mult decât oricând, alternativa se înfăţişează clară şi netă. Acceptăm să fim distribuiţi ca simpli figuranţi în piesa de calitate îndoielnică pe care o regizează partidele noastre politice sau decidem că epoca servituţii şi a supunerii fără crâcnire în faţa Statului a trecut? În  felul lor, dezinhibat, participanţii la marşul bicicletelor au ales propria lor cale de ieşire din letargie. În absenţa partidelor care să îşi asumă un proiect elementar al decenţei şi modernizării, cetăţenii vor fi obligaţi să îşi reafirme autonomia în raport de autorităţi şi administraţii trecătoare.

Pornind  la această iniţiativă care se situează sub semnul energiei civice, putem imagina alte căi şi alte formule care să aducă împreună pe cei ce cred că România nu se reduce la un recital de muzică populară sau la defilarea demagogică de pe posturile de televiziune. Doar în aparenţă nesemnificative, eforturile de edificare a alternativei cetăţeneşti îşi fac simţită prezenţa în mediile de comunicare online a căror libertate le scoate de sub imperiul dominaţiei guvernamentale.

În cele din urmă, dincolo de biciclete şi de bucureşteni, marşul din 23 martie 2013 mobilizează luciditatea fără de care democraţia nu poate fi imaginată. A spune “ NU” statului arbitrar şi oligarhic este momentul ce anunţă naşterea unui alt viitor. Constituţiile, legile, deciziiile nu pot fi impuse, autoritar, unei naţiuni pe care elita politică  o priveşte ca pe o masă inertă de plătitori de taxe.  Bicicletele adunate în martie la Bucureşti pot fi semnul de afirmare a unei Românii ce refuză să mai accepte tranchilizarea politică drept inevitabilă.

Protestul civic este cărămida pe care se ridică armătura cetăţeniei.