Bazele României, în testul întunericului: cât rezistăm fără curent?

În timp ce Pentagonul își pregătește bazele militare să funcționeze 90 de zile fără sprijin exterior, România investește în infrastructura de la Kogălniceanu, Câmpia Turzii și Cincu, dar lasă fără un răspuns public întrebarea cât ar rezista aceste obiective fără energie, apă și aprovizionare

Foto: ChatGPT

Pentagonul își pregătește instalațiile pentru un război în care alimentarea cu energie ar putea fi printre primele ținte. Bucureștiul construiește piste și hangare, dar vorbește prea puțin despre autonomia bazelor.

Războiul următor s-ar putea să nu înceapă cu tancuri la graniță, ci cu stingerea luminilor. Este premisa unui document intern al Pentagonului, despre care Fox News Digital a relatat la 25 octombrie și pe care l-a preluat și revista Fortune. Potrivit acestuia, fiecare bază militară majoră de pe teritoriul continental al Statelor Unite ale Americii (SUA) ar trebui să poată funcționa cel puțin 90 de zile fără sprijin din exterior, în situația în care un conflict ar întrerupe alimentarea cu energie și lanțurile de aprovizionare.

Inițiativa se numește FORTRESS – Federal Operations for Resilience, Troop Resources, Energy, Supply, and Survivability, adică operațiuni federale pentru reziliență, resurse de trupe, energie, aprovizionare și supraviețuire. Numele trimite limpede la ideea unei fortărețe capabile să reziste izolării. Programul a fost anunțat la 30 septembrie de secretarul american al apărării, Pete Hegseth. Dacă obiectivul inițial era ca fiecare instalație să-și poată produce singură energia electrică, între timp ambiția a fost extinsă la apă, combustibil și comunicații.

Mijloacele avute în vedere arată amploarea schimbării: reactoare nucleare portabile, baterii de mare capacitate și microrețele care să permită bazelor să se desprindă de sistemul energetic civil. Încă din august, armata americană a anunțat contracte de până la 2,2 miliarde de dolari pentru instalarea unor microreactoare la cinci baze, printre care Fort Bragg și Fort Hood.

Programul privește însă mai mult decât producerea de electricitate. Sunt avute în vedere rezerve strategice de muniție, combustibil, minerale critice, componente electronice și medicamente, precum și existența a cel puțin două filiere de producție pentru fiecare dependență considerată critică.

Pentagonul nu numește un adversar în prezentarea inițiativei. Contextul este însă sugestiv: în februarie 2024, agențiile americane de securitate cibernetică au avertizat că grupul chinez Volt Typhoon se infiltrase în rețele de energie, apă și transport. Mesajul era că infrastructura de care depind atât populația, cât și forțele armate poate deveni o țintă încă dinaintea izbucnirii unui conflict.

Costul programului FORTRESS nu a fost făcut public. Estimările din presa de specialitate variază de la zeci la sute de miliarde de dolari, iar un oficial american recunoaște că adaptarea celor aproximativ 500 de baze ar putea dura decenii.

Trei zile pentru populație, nouăzeci pentru bazele americane

Apropierea dintre anunțurile făcute în SUA și Europa este grăitoare. La 22 octombrie, guvernul britanic a lansat campania Be Ready, prin care le cere familiilor să păstreze acasă apă, conserve, lanterne, un radio cu baterii și numerar, suficiente pentru a face față unor întreruperi de trei zile.

Secretarul britanic al apărării, Wes Streeting, a formulat avertismentul într-un limbaj și mai direct: adversarii ar putea avea până în 2030 forța și economia de război necesare pentru a lansa un atac. Marii Britanii și aliaților săi din Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) le-ar rămâne astfel puțin peste o mie de zile pentru pregătire.

La rândul său, Comisia Europeană le ceruse încă din martie 2025 cetățenilor Uniunii Europene (UE) să își asigure rezerve pentru 72 de ore. În timp ce populația este îndemnată să se pregătească pentru primele trei zile ale unei crize, americanii își propun ca marile baze militare să poată rezista trei luni fără sprijin exterior.

Kogălniceanu: orașul NATO care se construiește pe hârtie și pe asfalt

Privită prin această lentilă, situația bazelor românești seamănă cu o hartă pe care unele zone sunt bine luminate, iar altele au rămas albe. Despre piste, clădiri și investiții există informații. Despre cât timp ar putea funcționa aceste instalații dacă ar fi izolate de rețelele civile se știe mult mai puțin.

Cel mai vizibil proiect este cel de la Baza 57 Aeriană Mihail Kogălniceanu. Extinderea sa este evaluată la aproximativ 2,5 miliarde de euro, adică peste 12 miliarde de lei. Proiectul a fost aprobat prin hotărâre de guvern în 2019 și este eșalonat pe circa 20 de ani, în patru etape.

Noua pistă, cu o lungime de 3,5 kilometri, ar urma să fie cea mai lungă destinată aeronavelor militare din România. Finalizarea ei este prevăzută pentru 2027, împreună cu turnul de control, platformele și clădirile pentru escadrile, inclusiv pentru cea de-a treia escadrilă românească de F-16.

În etapa a doua sunt prevăzute locuințe, o grădiniță, o școală și un spital. Ministerul Apărării Naționale (MApN) vorbește despre un orizont de realizare până în 2040 și despre posibilitatea ca baza să găzduiască până la 10.000 de militari români și aliați. Unele publicații au avansat cifra de 20.000. La final, complexul ar urma să se întindă pe 2.300 de hectare.

În vara acestui an, guvernul a scos din funcțiune primele clădiri vechi, pentru a face loc noii infrastructuri. Există și un detaliu juridic important, adesea pierdut în discuțiile despre prezența americană: baza rămâne integral proprietatea statului român, fiind folosită împreună cu aliații.

Între timp, prezența americană s-a redus. În octombrie 2025, Washingtonul a decis să nu mai înlocuiască Brigada 2 a Diviziei 101 Aeropurtate la încheierea rotației, iar numărul militarilor americani din România a scăzut la aproximativ 1.000. Pentagonul a insistat că decizia nu reprezintă o retragere din Europa, în timp ce MApN a precizat că efectivele de la Deveselu și Câmpia Turzii rămân neschimbate.

În martie 2026, pe fondul conflictului din Orientul Mijlociu, Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) a analizat dislocarea temporară a unor capabilități aliate, iar Bucureștiul a autorizat folosirea bazelor de către SUA. Kogălniceanu continuă astfel să aibă un rol de bază de tranzit și de proiecție a puterii, mai degrabă decât de garnizoană americană permanentă.

Câmpia Turzii, Deveselu și adâncimea strategică

La Câmpia Turzii, Baza 71 Aeriană a căpătat la rândul ei o importanță care depășește granițele României. În cadrul misiunii NATO de asistență de securitate și instruire pentru Ucraina, aceasta a devenit al doilea nod logistic al Alianței pentru sprijinirea Kievului, după cel din Polonia.

Aici sunt în curs lucrări estimate la aproximativ două miliarde de dolari. O parte dintre ele sunt necesare pentru ca baza să poată primi, după 2030, cele 32 de avioane F-35 comandate de România.

În octombrie, presa clujeană a semnalat o licitație a MApN pentru proiectarea prelungirii pistei, în conformitate cu standardele necesare aeronavelor de generația a cincea. Proiectul este finanțat prin Programul NATO de Investiții în Securitate – NATO Security Investment Programme (NSIP). Ofertele pot fi depuse până la 15 decembrie 2026, iar durata contractului este de 34 de luni.

Calendarul arată cât de lung este drumul dintre o decizie politică și o capabilitate efectivă: între anunțarea achiziției și momentul în care primul avion de generația a cincea ar putea opera de pe pistă se întinde aproape un deceniu.

Deveselu, unde funcționează componenta terestră a scutului antirachetă american, completează acest triunghi strategic. În schimb, despre lucrările de la Baza 86 Aeriană de la Fetești și de la Centrul de Instruire Întrunită de la Cincu, presa notează că există foarte puține detalii tehnice publice.

Cincu – „Getica”, locul în care NATO învață să lupte împreună

Dacă Mihail Kogălniceanu este o poartă de intrare și de tranzit pentru forțele aliate, iar Câmpia Turzii reprezintă un nod aerian și logistic, Centrul Național de Instruire Întrunită „Getica” de la Cincu are un alt rol esențial: aici militarii români și aliați învață să acționeze împreună.

Aflat în județul Brașov, centrul găzduiește exerciții în care sunt integrate trupe terestre, tancuri, artilerie, structuri de geniu și drone. Importanța sa a crescut odată cu dislocarea în România a Grupului de Luptă NATO, condus de Franța. MApN arăta încă din 2024 că centrul trebuie să asigure atât condițiile de instruire, cât și pe cele de trai pentru militarii aliați. Prin urmare, Cincu este mai mult decât un poligon pe care se execută trageri: este și o infrastructură prin care România își îndeplinește obligațiile de țară-gazdă. 

Exercițiile desfășurate aici arată cum s-a schimbat pregătirea pentru război. În aprilie 2026, Eagle Spearhead, organizat de Grupul de Luptă NATO sub conducerea Franței, a reunit aproximativ 800 de militari din nouă state aliate. În scenariile de instruire au fost folosite tancuri Leclerc și drone, alături de infanterie, artilerie și structuri de geniu. Scopul a fost verificarea pregătirii și a capacității de reacție într-un cadru multinațional. 

O nouă etapă a exercițiului, desfășurată în august, a reunit aproximativ 1.000 de militari din șapte state. Alături de tancurile franceze Leclerc și de sistemele de artilerie CAESAR au fost folosite tancuri italiene Ariete, drone de observare și drone FPV. Militarii s-au antrenat inclusiv pentru lupta în tranșee și pentru acțiuni de geniu, semn că experiența războiului din Ucraina influențează tot mai mult pregătirea forțelor aliate. 

La 8 mai 2026, centrul a fost vizitat de președintele Comitetului Militar al NATO, amiralul Giuseppe Cavo Dragone, și de șeful Statului Major al Apărării, generalul Gheorghiță Vlad. Cei doi au asistat la demonstrații ale militarilor români și aliați, inclusiv la secvențe de foc real cu sisteme de artilerie CAESAR și la prezentarea unor capabilități destinate combaterii amenințărilor aeriene și a sistemelor fără pilot. 

Tocmai această importanță readuce în discuție problema rezilienței. Un centru care primește militari și tehnică din mai multe țări are nevoie de energie, apă, combustibil, comunicații, servicii medicale, mentenanță și căi de aprovizionare funcționale. În timpul unui exercițiu, întreruperea lor poate întârzia pregătirea. Într-o criză, aceeași întrerupere ar putea afecta capacitatea de susținere și deplasare a forțelor.

Documentele publice despre modernizarea infrastructurii de apărare includ Cincu între centrele militare prioritare, alături de bazele de la Mihail Kogălniceanu, Câmpia Turzii și Fetești. Rămâne însă de clarificat, din informațiile disponibile public, ce nivel de autonomie este urmărit pentru alimentarea cu energie, apă și pentru aprovizionarea centrului în condiții de criză. Lipsa acestor detalii publice nu înseamnă automat că nu există rezerve sau soluții de rezervă, dar nici nu permite o comparație cu ținta americană de 90 de zile. 

Pentru România și aliații săi, întrebarea este cât poate continua Cincu să susțină militarii și tehnica dacă o criză afectează infrastructura civilă. Într-un centru unde NATO se pregătește să lupte împreună, reziliența trebuie să însemne și capacitatea de a rămâne operațional atunci când sprijinul obișnuit este întrerupt.

Zona albă: energia, apa și rezervele

Aici apare întrebarea la care datele publice nu oferă un răspuns limpede: cât timp pot funcționa bazele militare românești dacă sunt întrerupte alimentarea cu energie și aprovizionarea din exterior?

Nicio sursă publică românească nu menționează un standard comparabil cu cel de 90 de zile urmărit de americani. Nu sunt prezentate public nici microrețele militare, nici o țintă de autonomie energetică pentru baze, nici nivelul rezervelor de combustibil și apă.

Singurul document programatic relevant identificat este strategia MApN privind schimbările climatice și tranziția energetică, adoptată în 2023. Documentul vorbește despre panouri fotovoltaice, hidrogen, turbine eoliene și diversificarea surselor de energie. Accentul cade însă pe reducerea cu 50% a emisiilor până în 2040: o abordare orientată spre obiective de mediu, în timp ce problema funcționării instalațiilor sub atac nu apare în același fel în dezbaterea publică.

Diferența de abordare este importantă. Washingtonul tratează alimentarea cu electricitate ca pe o componentă a capacității de luptă. La București, cel puțin în documentele și declarațiile publice, energia apare mai ales ca o chestiune de costuri și de îndeplinire a obligațiilor europene.

Din informațiile disponibile public se poate deduce că bazele românești rămân dependente de rețeaua națională și de lanțurile de aprovizionare civile. Este tocmai vulnerabilitatea pe care programul american FORTRESS încearcă să o reducă. Absența informațiilor publice despre rezerve și soluții de rezervă nu dovedește însă, de una singură, că acestea nu există.

Blocuri lângă depozite și fisuri în protecția perimetrelor

Nici protecția fizică a unor obiective militare nu este lipsită de probleme. În februarie 2026, fostul ministru Radu Miruță a dezvăluit că MApN avizase la Craiova un proiect imobiliar aflat în apropierea unei unități militare, deși inițial îl respinsese.

Presa a identificat ulterior un caz asemănător la Pitești: două blocuri cu șapte niveluri, autorizate gard în gard cu un depozit de muniție. Ministerul Apărării a anunțat verificări la toate unitățile din țară.

Într-o perioadă în care drone comerciale pot fi lansate din locuri greu de supravegheat, inclusiv de pe un balcon, apropierea dintre un bloc de locuințe și un depozit de muniție ridică întrebări care depășesc urbanismul. Ea privește paza obiectivului, controlul perimetrului și contrainformațiile.

Dronele, un test de stres permanent

Dacă autonomia energetică a bazelor lipsește în mare măsură din dezbaterea publică, apărarea spațiului aerian a ajuns deja la momentul bilanțurilor.

Potrivit datelor MApN pentru 2026, au fost înregistrate 97 de atacuri în apropierea frontierei, 35 de pătrunderi neautorizate în spațiul aerian, șase drone doborâte și 44 de drone sau fragmente recuperate pe teritoriul național.

În iulie, un avion F-16 românesc a doborât pentru prima dată, în plină zi, o dronă străină deasupra localității Padina. Aparatul fără pilot zburase aproximativ 200 de kilometri deasupra României înainte de a fi neutralizat.

În octombrie au fost interceptate drone cu reacție care zburau cu circa 450 de kilometri pe oră, la numai câteva minute după intrarea în spațiul aerian românesc. Într-un incident separat, o dronă navală a explodat în portul Constanța, provocând evacuarea a peste 1.300 de persoane.

Fiecare asemenea episod pune la încercare timpul de reacție, capacitatea de detectare și coordonarea instituțiilor. Marea Neagră nu mai poate fi privită ca o graniță liniștită: a devenit un spațiu în care vulnerabilitățile României sunt testate în condiții reale.

Bani mulți, coordonare fragilă

Resursele pentru investiții există, cel puțin pe hârtie. Prin instrumentul european SAFE – Security Action for Europe, sau Acțiunea pentru securitatea Europei –, România are o alocare de 16,68 miliarde de euro, a doua din Uniune după cea a Poloniei. Suma este rambursabilă în 45 de ani.

Prima tranșă, de 2,5 miliarde de euro, a sosit la 26 august. Din total, 4,2 miliarde de euro sunt destinate infrastructurii rutiere cu dublă utilizare, civilă și militară, precum autostrăzile A7 și A8.

Administrarea programului a devenit însă și o problemă de coordonare instituțională. Aceasta a fost mutată la Cancelaria Prim-Ministrului, iar la 22 octombrie Curtea Constituțională a României (CCR) a constatat un conflict juridic între Guvern și Parlament privind ordonanța care reglementează programul.

Toate acestea se întâmplă în prima săptămână a guvernului condus de Luca Niculescu, învestit la 20 octombrie. Portofoliul apărării i-a revenit lui Ștefan-Radu Oprea, de la Partidul Social Democrat (PSD).

Noul ministru a anunțat drept priorități securitatea Mării Negre, operaționalizarea hubului regional de securitate și apărarea împotriva dronelor. Reziliența energetică a instalațiilor militare nu figurează explicit pe această listă.

Buncărul pe care nu-l construim

Lecția planului american nu este că România ar trebui să cumpere microreactoare chiar mâine dimineață. Lecția ține, înainte de toate, de felul în care este pusă problema.

Pentagonul a pornit de la o întrebare simplă: ce se întâmplă cu o bază militară atunci când se stinge lumina și ajutorul din exterior nu mai ajunge? De acolo a început să caute soluții tehnice, rezerve și, în cele din urmă, bugete.

La București, impresia este că procesul pornește adesea de la fondurile disponibile, europene sau aliate, și ajunge la ceea ce poate fi finanțat mai ușor: piste, hangare și platforme. Toate sunt investiții necesare. Dar valoarea lor într-o criză depinde și de capacitatea bazei de a continua să funcționeze.

O pistă de 3,5 kilometri își pierde o parte esențială din utilitate dacă turnul de control rămâne fără curent în a treia zi a unei crize. La fel, avioanele au nevoie de combustibil, personalul are nevoie de apă, iar comenzile trebuie să poată circula chiar și atunci când rețelele obișnuite sunt afectate.

Pe flancul estic al NATO, unde România ar fi în prima linie de primire a întăririlor aliate, autonomia bazelor nu este un lux tehnologic. Este o condiție a credibilității militare.

Iar dacă americanii își pregătesc propriile instalații pentru 90 de zile de izolare, întrebarea incomodă pentru București rămâne: câte zile ar rezista bazele noastre și a calculat cineva acest număr?