Axa Rusia-Iran-Coreea de Nord. Se va alătura și China? Atacul asupra Occidentului a început
Trebuie ca cineva să fie îngrozitor de naiv ca să nu vadă, nici măcar acum, practic după ceasul al 12-lea, că a început. De fapt, începuse demult, în anii 2000, chiar dacă atunci nu era o axă propriu-zisă. Nu existau o coordonare și un obiectiv strategic comun, ci doar frustrări diferite, versiuni diferite ale urii, manevre disparate și atacuri răzlețe, mai degrabă testări ale vigilenței și reacției lumii occidentale dominante decât o confruntare globală deschisă.
Acum însă, președintele Putin, repudiat de lumea democratică după invadarea Ucrainei și cu un mandat internațional de arestare pentru crime de război, încearcă să iasă din izolarea internațională în care se află și să articuleze o axă antioccidentală explicită. Kremlinul aduce laolaltă, lângă interesele Moscovei, alte două dictaturi orientale brutale și primitive, Coreea de Nord și Iran (chiar dacă aparent foarte diferite între ele, una laică, cealaltă religioasă), intermediari ai acestora, armament și instrumente ale terorii.
China, aflată în altă ligă, cu un joc strategic de nivel net superior, cu mize, influență globală și resurse mult mai mari decât ale Rusiei, nu face parte deocamdată din această axă a agresiunii la care trudește Putin, deși nutrește aceleași sentimente și interese antiamericane și antioccidentale. Partidul Comunist Chinez a evitat până acum să adere la componenta militară și războinică și la susținerea explicită a agresiunilor criminale împotriva unor țări democratice, europene (Ucraina) sau din Orientul Mijlociu (Israel). Pentru a câștiga simpatia Sudului Global, China nu ratează însă nicio ocazie de a da vina cu ipocrizie pe SUA, pentru toate aceste războaie și agresiuni comise tocmai de dictaturile prietene.
Chiar fără să adere la vreo axă explicită, China devine de la o lună la alta tot mai clar antioccidentală și antiamericană, renunțând la a mai fi doar o putere economică globală și atât. China a devenit și un jucător politic uriaș, cu multă influență diplomatică (a se vedea intermedierea Acordului Iran-Arabia Saudită), și, din păcate, nu unul aflat în aceeași echipă cu democrațiile din Vest. Semnele de aliniere politică Moscova-Beijing sunt tot mai mari. Finalmente, desigur că o eventuală intrare a Chinei în axa agresorilor ar însemna răsturnarea centrului de greutate spre Beijing, într-un format care ar răspunde definitiv la întrebarea „cine pe cine aliniază?” și „cine este jupânul axei orientale?”
Deocamdată, se pare că Beijingul doar privește de la balcon, mulțumit de situație, și profită de atacurile împotriva lumii occidentale, șlefuind un discurs care se vrea „atent” ca stilistică și cuvinte, „pacifist” ca formă, „înțelept” ca pretenții intelectuale, „moral” ca mesaje pentru popoarele care se simt „nedreptățite istoric” și bineînțeles „critic-antiamerican” ca sens politic, exploatând totodată orice oportunitate de a-și crește influența strategică în țările mai puțin dezvoltate din Africa, Orientul Mijlociu, America Latină, Asia Centrală, Indo-Pacific și Oceania.
Sunt deja mai mult de 30 de ani de când Samuel Huntington și-a publicat faimoasa carte Ciocnirea civilizațiilor (1992), indicând, într-un moment de optimism general după sfârșitul Războiului Rece și triumful aparent al liberalismului occidental, viziunea lui despre următoarea etapă istorică a conflictelor, care urma să fie una „culturală”, în sensul cel mai larg al termenului. Completându-i parcă teza, procesul complex privind inversarea sensului globalizării și trecerea de la globalizarea tradițională, care a fost de la Vest la Est (anii 1970-2000), la o globalizare de la Est la Vest, a însemnat sfârșitul „occidentalizării Orientului” și începutul „orientalizării Occidentului”. Globalizarea occidentală a reușit din punct de vedere comercial și tehnologic dar a eșuat din punct de vedere cultural și civilizațional.
Războiul pentru distrugerea ordinii liberale occidentale începuse cu mult înainte de atacurile recente împotriva Ucrainei și statului Israel, din 2022-2023. Izbucnise în forme șocante (apocalipticul „9/11” de la New York, Madrid 2004, Londra 2005, Georgia 2008, Crimeea 2014), combinate însă subtil cu forme insidioase de agresiune, parțiale, hibride (intervenția Rusiei la alegerile prezidențiale americane din 2016 în favoarea lui Trump, inundarea rețelelor sociale cu toxinele dezinformării, discursului urii și conspiraționismului etc.) și fragmentate, într-o succesiune de secvențe aparent disparate, mai timide ori mai explicite, de la caz la caz. Obiectivul-cheie pentru prima etapă a războiului hibrid a fost erodarea încrederii cetățenilor în sistemul instituțional și democratic al Vestului și în mare parte a reușit. A fost pornit un puternic curent contestatar anti-sistem, care lovește din interior Occidentul și dinspre dreapta suveranistă, naționalistă și protecționistă, și dinspre stânga radicală neomarxistă (cancel culture, occupy, eco-terorism, antisemitism, islamo-stângism etc.), ambele strivind moderația și centrul politic până la a le face să dispară și, culmea, ambele încurajate de agenții de influență și dușmanii orientali ai Vestului, de la Moscova sau Beijing.
Sensurile mai profunde și convergente ale acestor agresiuni aparent punctuale au fost ignorate, minimalizate sau, uneori, negate cu obstinație de societățile democratice adormite de bunăstare, business globalizat și progresism. Democrațiile liberale prospere își turnau „cenușă în cap” și își băteau „cuie în talpă” asiduu, de vreo 20-30 de ani cel puțin, anulându-și unul după altul mecanismele de autoapărare externă și internă (armata, poliția, legislația protecționistă pentru propriile interese existențiale, o necesară obligație a integrării sociale și culturale a migranților musulmani în societate, în schimb acceptarea unui multiculturalism liberal catastrofal ca rezultate și a unei „corectitudini politice” cu interpretări exagerate și contraperformante, devenite treptat o „dictatură a minorităților”, plus acordarea de drepturi, libertăți și beneficii economico-sociale practic nelimitate, fără impunerea de obligații și responsabilități reciproce etc.), într-o perioadă în care generațiile occidentale crescute și educate în spiritul Revoluției Noii Stângi de la 1968 au fost hipnotizate de „discursul critic” neomarxist, crezând că așa dă bine să faci și așa este „politic corect”. Multă vreme a părut că asistăm la o „sinucidere” generoasă a democrațiilor liberale și Occidentului, fenomen care a culminat cu renunțarea la avantajul extraordinar al victoriei din Războiul Rece și la o nepermisă relaxare în fața viitorilor agresori.
Abia acum toate se leagă, ceața se ridică și vedem cât de mare a fost capcana ideologică și cât de adâncă este prăpastia din fața civilizației apusene. Dar deja ne-a lovit furtuna războiului extern și intern. Agresorii de astăzi se pregăteau de atac de mulți, mulți ani. Culmea, o făceau pe banii Occidentului, cu o ură pe care au știut să o disimuleze ani la rând.
Contraargumentul german tipic la ideea că vine războiul dinspre Orient, sintetizat de faimoasa sintagmă a Ostpolitik de după 1970, Wandel durch Handel („schimbare prin comerț”), suna cam așa: „Nu, așa ceva nu se mai poate întâmpla astăzi! Faptul că facem afaceri cu ei, din care au atât de mult de câștigat, o să-i schimbe și o să-i apropie de noi”. O teribilă iluzie. Această idee a eșuat lamentabil. Cu cât s-au îmbogățit mai mult, cu atât Rusia și China au devenit dușmani mai feroce ai Vestului. Lumea islamică, la fel. Nu au contat absolut deloc beneficiile reale ale globalizării, investițiile și miliardele de dolari sau Euro pompate în Orient sau în migranții musulmani din societățile occidentale, căci ura și frustrarea lor anti-SUA și anti-Vest creșteau continuu.
Cu banii, afacerile și tehnologia Occidentului, singurul rezultat concret a fost că agresorii, teroriștii, nomenclatura ruso-chineză, „lorzii războiului” și dictatorii care urăsc Occidentul și valorile liberale s-au înarmat și pregătit să preia inițiativa. Și Rusia lui Putin, și China comunistă, s-au umflat cu sprijinul Vestului, ajungând treptat la nivelul la care consideră că nu mai are rost să se prefacă și că sunt suficient de puternici să declare în mod explicit război supremației occidentale.
Acum, toate se leagă. Tabloul global al războiului împotriva Occidentului capătă contur iar dictaturile de la Moscova, Teheran și Phenian, asistate de undeva de sus, din înălțimea statutului grandios de superputere globală, de Partidul Comunist Chinez și aparatul de la Beijing, au pornit să incendieze lumea, combătând „hegemonia americană” susținând că vor „o lume mai bună, pașnică, multipolară și dreaptă”.
Nu suntem conspiraționiști dar coincidențele, suprapunerile și succesiunea crizelor politico-militare și de securitate din ultimele două decenii ne arată nu neapărat că a existat o coordonare și un plan prestabilit, căci nu credem deocamdată în așa ceva, dar cu siguranță că agresorii se simt încurajați unii de alții și exploatează intens ceea par a fi slăbiciunile, naivitățile și stupoarea lumii liberale.
După 24 februarie 2022 și mai ales după ce Putin a înțeles că invadarea Ucrainei nu poate să spargă unitatea Occidentului (NATO, UE, prevalența SUA în sistemul internațional), a apărut și elementul de coordonare, respectiv atragerea treptată a altor dictaturi orientale alături de interesele destabilizatoare ale Moscovei.
Al doilea război din vecinătățile geopolitice ale UE a fost declanșat surprinzător și violent în dimineața de 7 octombrie, fiind atacată încă o democrație apropiată de SUA și de Vest.
După vecinătatea estică (Ucraina), invadată de Rusia, a venit rândul vecinătății sudice (Israel), incendiate de instrumentul terorist Hamas aflat în mâna autorităților din Iran. Același Iran care furnizează dronele Shahed pentru Războiul lui Putin din Ucraina și care a semnat, sub oblăduirea Chinei, un Acord istoric de stabilire de relații diplomatice cu Arabia Saudită, vechi aliat strategic al SUA în Orientul Mijlociu. La rândul ei, Coreea de Nord trimite trenuri de armament peste graniță, alimentând armata rusă invadatoare din Ucraina.
Cele patru dictaturi antiocccidentale își dezvoltă treptat cooperarea strategică, politică, economică și militară. Numeroasele întâlniri ale „prietenilor dragi” Putin și Xi Jinping, Summitul recent din China, Summitul Putin-Kim Jong Un de la Moscova, vizita ministrului de Externe rus Lavrov în Coreea de Nord și Iran, trenurile pline de armament care vin din Coreea de Nord în Rusia, discursurile tot mai convergente ale acestor despoți, toate arată apropierea pe multiple dimensiuni ale puterilor globale și regionale ostile Vestului. Pe lângă cele patru, un mare număr de țări din Sudul Global joacă ambiguu, ambivalent sau duplicitar, așteptând să vadă cum decurge războiul, care este tabăra mai puternică și „cine oferă mai mult”. India, Africa de Sud, Brazilia, Indonezia, Arabia Saudită, Turcia, Qatar etc. joacă la două capete, cu un picior în tabăra Occidentului și cu celălalt în tabăra Orientului.
În plan secundar, faptul că Iran coordonează așa-numita „axă a rezistenței” anti-Israel formată din organizațiile teroriste Hezbollah, Hamas și Jihadul Islamic și mai ales că Iran a reușit astfel să dinamiteze inițiativa diplomatică a SUA și procesul avansat de semnare a unui Acord istoric Arabia Saudită-Israel (prin care Riad ar fi recunoscut statul Israel și și-ar fi normalizat relațiile bilaterale), plus alte blocaje și regrese importante din Orientul Mijlociu (anularea vizitei Președintelui Erdoğan în Israel), denotă că, pe termen scurt, ofensiva pare să fi avut succes politic.
Tot un succes de etapă pare radicalizarea musulmanilor din întreaga lume și polarizarea față de „cauza palestiniană”, inclusiv clivajele adânci apărute în societățile occidentale între susținătorii cauzei palestiniene (partidele de stânga radicale, neomarxiste) și cele anti-migrație și naționaliste (partidele de dreapta, conservatoare), clivaje asociate cu regretabila dispariție a moderației și centrismului politic, care dădeau odinioară forța, echilibrul și stabilitatea democrațiilor liberale occidentale.
Trădarea stângii neomarxiste occidentale a fost recent denunțată într-o scrisoare-declarație a multor intelectuali publici israelieni (printre care Yuval Noah Harari, el însuși un intelectual de stânga, ani de zile oponent al lui Netanyahu), consternați de orbirea ideologică a stângii din Vest, care nu mai poate discerne diferențele și prioritățile politice necesare după un atac terorist abominabil. Partidul de extremă stânga Franța Nesupusă (LFI, Jean-Luc Mélenchon) a refuzat să condamne atacul teroriștilor de la Hamas, având nevoie de voturile arabilor, iar stânga neomarxistă germană (Die Linke) s-a desprins clar de stânga centristă (SPD), care a propus prin vocea cancelarului Olaf Scholz măsuri de expulzare rapidă și masivă a imigranților ilegali din Germania. Din acest moment, s-a deschis practic „bătălia narativelor” și a imaginilor însângerate ale victimelor războiului provocat de Hamas, fiecare tabără venind cu propriile imagini ale tragediei civililor.
Axa dictaturilor orientale dorește nu doar anularea hegemoniei americane, dar și împingerea SUA în afara Europei și Orientului Mijlociu. UE, la rândul ei, pare slăbită, irelevantă și paralizată de vulnerabilitățile societăților vest-europene, care resimt deja puternic excesul de migrație musulmană și trăiesc sub amenințarea protestelor violente, șantajului islamiștilor și atacurilor teroriste.
Ce va urma, vom vedea. Este deja târziu iar războiul nu mai poate fi oprit. Nu există soluții pe termen scurt, miraculoase. Diplomația este în acest moment depășită. Din păcate, e vremea războiului în Orientul Mijlociu și Ucraina. Nu se va termina curând. Deocamdată, criza sistemului internațional se adâncește iar războiul împotriva Vestului se extinde, lovind ordinea liberală occidentală deopotrivă pe plan extern și intern.
Iar dacă armata israeliană știm că poate câștiga și va câștiga la un moment dat războiul cu Hamas și Hezbollah (Iran nu va ataca Israel, nedorind să se expună unei confruntări militare directe), nu la fel de siguri suntem că Ucraina poate fi eliberată complet de sub ocupația trupelor Rusiei sau că noi vom trece cu bine peste anul electoral crucial 2024, cu alegerile problematice din SUA și UE și cu păstrarea echilibrului, moderației și centrismului politic în societățile spațiului euro-atlantic.
Orice se poate întâmpla în acest război de lungă durată: 1. Occidentul se poate dezintegra sub povara propriilor dezacorduri interne, a lașităților, comodității și vulnerabilităților acumulate, și poate pierde războiul și preeminența globală 2. SUA și democrațiile din întreaga lume se pot mobiliza în fața agresiunii și terorii și pot învinge iar dictaturile Orientului se pot prăbuși surprinzător în anii care urmează, prin crize structurale severe (China, Rusia, Iran, Coreea de Nord) 3. Ambele tabere vor renunța după un timp la confruntarea globală considerată prea costisitoare și prea periculoasă, și vor negocia compromisul unei lumi în tonuri de gri, fără concluzii morale, în termenii realismului și balanței de putere.
Suntem în plină furtună iar sfârșitul ei nu este aproape. Dar când se va sfârși, cu siguranță lumea va fi fost schimbată, într-un fel sau altul.
Se încarcă comentariile...
