Asta nu e România mea!

Cum ieşi pe stradă, cum te izbeşte «mirosul» greu, pestilenţial al mitocăniei, al mojiciei, al mizeriei, al grosolăniei.

Cu ceva vreme în urmă am avut, împreună cu redacţia „Forbes", o întâlnire cu Radu Furnică, unul dintre cei mai importanţi recrutori de top manageri din ţară. Pe parcursul discuţiei, domnul Furnică mi-a reproşat că sunt prea pesimist, că văd mereu numai partea goală a paharului, că la vârsta mea (36 de ani) ar trebui să fiu mai optimist. Cu siguranţă argumentul acesta îi dă dreptate. Însă, România de astăzi nu mă lasă să fiu aşa. Nimic din ceea ce se întâmplă acum nu îmi oferă vreo speranţă că lucrurile merg într-o direcţie bună. Cum ieşi pe stradă, cum te izbeşte „mirosul" greu, pestilenţial al mitocăniei, al mojiciei, al mizeriei, al grosolăniei. Am ajuns, la 20 de ani de la Revoluţie, să asistăm, din nou, la osanale deşănţate închinate conducătoarei mult iubite. Statul este sufocat de corupţie, învăţământul abia mai silabiseşte, copiii mor cu zile în spitale.

Este din ce în ce mai clar că România este o ţară bolnavă. O ţară în care incompetenţa, lipsa profesionalismului, nepotismul au devenit virtuţi forte. Orice tentativă de a ieşi din aceste tipare este strivită brutal. Şi am să vă dau un exemplu concret. Un prieten din copilărie (mai mic cu vreo câţiva ani decât mine) şi-a făcut studiile în Marea Britanie şi s-a întors în ţară cu un entuziasm greu de stăvilit. Îmi povestea cât de multe a învăţat (se specializase în administraţie publică) şi că vrea să se angajeze la stat. Era conştient că va fi prost plătit, dar, pe de altă parte, ferm convins că va putea schimba anumite lucruri. L-am întrebat dacă are vreo pilă, dacă ştie pe cineva în sistem. „Eşti nebun?", mi-a răspuns. „Pun pe masă CV-ul şi nu cred că va fi vreo problemă. Am câştigat câteva internshipuri (stagii de practică) la instituţii serioase de afară. Sunt pregătit". După câteva tentative eşuate de a se angaja, a renunţat scârbit. S-a întors în Marea Britanie şi s-a angajat acolo în câteva săptămâni. Nu numai că nu a putut schimba nimic aici, dar nici nu mai vrea să audă vreodată de România.

În ultima vreme am auzit de nenumărate ori îndemnuri de genul: „voi, tinerii, trebuie să schimbaţi lucrurile", „ştiţi numai să criticaţi, treceţi la treabă!". Prietenul meu era unul dintre tinerii care îşi doreau să schimbe lucrurile. A reuşit? Nu! Şi câţi nu sunt oare în aceeaşi situaţie ca el? Se întorc entuziaşti de la studii din străinătate şi, după ce iau contact cu realitatea românească, fug mâncând pământul.

România rămâne pentru ei, în cel mai bun caz, doar ţara natală. Atât. Şi atunci mă întreb cine va mişca lucrurile aici? Că de Băseşti, de Udre, de Ilieşti, de Boci, de Şorici şi de alţii ca ei ne-am săturat până peste cap. 

Aş vrea să nu mă înţelegeţi greşit: nu urmăresc cu tot dinadinsul partea rea, putredă, neagră a lucrurilor şi a faptelor care se întâmplă în România. Însă, din păcate, aşa arată România. O ţară care se afundă din ce în ce ma tare într-o groapă plină de noroi fetid. Sincer, eu chiar nu ştiu cine ne va mai scoate din această mocirlă puturoasă. Ceea ce ştiu este că asta nu e România mea!