2020-ul lui Cărtărescu VIDEO

„Toamna patriarhului“. Mircea Cărtărescu la 64 de ani. Sursă foto: Facebook Mircea Cărtărescu

Chiar dacă anul a fost cum a fost pentru toată lumea, scriitorul a reuşit să scoată în 2020 două cărţi, absolut remarcabile. Ambele sunt atipice pentru scrisul său şi, chiar dacă nu sunt cele mai importante pentru opera sa, sunt demne de a fi luate în seamă, ca orice propunere a unui mare autor. Cel puţin volumul „nu striga niciodată ajutor“ dă impresia unei „plăci tombale“ peste scrisul cărtărescian.

Eram în plină pandemie (carantina din martie-mai, mai exact) când Editura Humanitas anunţa publicarea unui nou volum al îndrăgitului scriitor (evident, pregătit mai dinainte de către autor şi editura sa predilectă) – intitulat misterios „Creionul de tâmplărie“ –, iar acesta, „sfidând“ închiderea librăriilor fizice, s-a vândut „ca pâinea caldă“ prin comenzi online, fiind un mare succes, la acel moment, al editurii. A fost un prim semn, în acest an neobişnuit şi pandemic, că oamenii nu au renunţat şi nu vor renunţa la literatură, că aceasta capătă un nou sens în vremuri atât de tulburi/tulburate. Dacă artele care necesitau un contact social (teatrul în primul rând, apoi concertele de muzică etc.) au suferit şi suferă un reflux, cartea, literatura (dar şi filmul online, în streaming, expoziţiile „virtuale“ etc.), i-au ajutat pe oameni să treacă mai uşor peste suferinţă.

Cu totul alta a fost situaţia celei de-a doua cărţi a lui Mircea Cărtărescu din acest an, publicată prin toamnă, volumul de poeme – o reîntoarcere cu un volum poetic inedit, după multă vreme – „nu striga niciodată ajutor“ (la rândul său, un mare succes de librărie al Editurii Humanitas, chiar dacă volumul de poeme a fost primit cu ostilitate nemascată, de către unii „pontifi“ expiraţi ai comentariului critic; numai acest fapt, al vânzărilor, arată însă că influenţa acestora în societate, în prezent, este zero). Aşa cum autorul mărturisea recent într-un interviu TV acordat jurnalistei Mirela Nagâţ, această carte – reîntoarcerea sa la „uneltele poeziei“, cu alt clişeu expirat – s-a născut în acele luni de izolare din primăvară, rezultat al unei profunde crize trăite de scriitor (dar pe care, foarte important, o consideră în prezent depăşită). În volum, dacă-l deschidem, nu vom găsi însă „lamentaţii“ profetice despre soarta omenirii într-un moment de cumpănă, ci doar o profundă disperare personală, ceea ce-l face cu adevărat interesant, după cum voi încerca să arăt mai departe.

A 5-a carte de publicistică

„Creionul de tâmplărie“ ar fi putut fi subintitulat „Comedia literaturii“ (văzută însă prin ochii lui Mircea Cărtărescu). În acest volum, autorul (îşi) strânge toate textele legate de scriitori şi despre literatură în general pe care le-a scris, din publicistica sa sau risipite, până acum, cine ştie pe unde. Pe majoritatea (portretele de scriitori, în primul rând), eu i le ştiam din rubrica susţinută în periodicul „Timpul“, editat într-o vreme de Petre Mihai Băcanu şi o parte din fosta echipă de la „România liberă“, acum câţi (mulţi) ani?, nici nu mai ţin minte, 2010-2011 cred, dar volumul cuprinde şi alte secţiuni. Explicaţia hilarului titlu (pe care-l consider în continuare nu prea fericit) o ştim acum: când era mic, la „tăierea moţului“, scriitorul a ales, dintre obiectele puse în faţă (conform unei cutume), creionul de tâmplărie al unui unchi al său (şi nu i-a mai dat drumul), ceea ce i-a făcut pe toţi să creadă că se va face... tâmplar. Nu a fost aşa, micuţul s-a făcut scriitor, de fapt, şi încă unul uriaş (ca valoare literară).

„Într-un fel, tot ce-am scris de-a lungul vieţii mele am scris, de fapt, cu acel creion de tâmplărie pe care soarta mi l-a pus de la-nceput între degete. Bătătura pe care-o am de la nenumărate pixuri şi stilouri şi creioane pe degetul mijlociu (întâmplător, şi eu am una – n. mea) e singurul semn de muncă grea pe care-l am pe trup, şi sunt mândru de ea ca de o medalie de onoare“,

spune autorul.

Trebuie spus că acest „Creionul de tâmplărie“ este... a câta carte de publicistică a autorului? A cincea, dacă le numărăm astfel: „Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli“ (2003), „Baroane!“ (2005, articole predominant politice), „Ochiul căprui al dragostei noastre“ (2012, volum excelent, şi cu multe pagini de pură proză), „Peisaj după isterie“ (2017, iarăşi texte predominant politice, într-o perioadă extrem de „politică“) – exceptez aici „De ce iubim femeile“ (2004), chiar dacă conţine majoritar texte publicate anterior în revista „Elle“, pentru că aici este vorba despre pură literatură, „beletristică“ cu alt cuvânt uzat. De data aceasta, însă, focusul este pe literatură şi pe ideea de literatură, privită în toate aspectele şi nuanţele ei, ceea ce dă tema comună a tuturor textelor.

„Mecanismul Antikythera“

Ceea ce transpare din carte este o profundă încredere în ideea de literatură, în artă în general, dar în literatură în principal. Literatura pentru Mircea Cărtărescu este, evident, un act existenţial, iar acest lucru este vizibil în fiecare rând pe care l-a scris, inclusiv în aceste texte. „Comedia literaturii“ de care vorbeam (mă refer aici mai ales la portretele de scriitori sau ale vieţii literare, din anii ’80 în primul rând) este văzută aici prin ochii unui mare scriitor, şi aceasta este ceea ce dă valoarea cărţii. Nu avem chiar un „laborator de creaţie“ al autorului, cum era studiul critic „Postmodernismul românesc“ din 1999 (la origine, teza de doctorat a profesorului Mircea Cărtărescu), dar avem, în „Creionul...“, un insight excepţional în cele mai profunde obsesii (artistice) ale scriitorului Mircea Cărtărescu.

„Mecanismul Antikythera al fiinţei umane, care cândva mergea lin, bine uns, cu toate rotiţele dinţate la locul lor, unind destinele terestre cu cele stelare (civilizaţia centrată pe cultură, cultura centrată pe arte, artele centrate pe literatură, literatura centrată pe poezie şi poezia pe lirism – cisterna de aur topit a vieţilor noastre), e azi delabrat şi deraiat cu desăvârşire“,

se scrie la un moment dat în carte.

„Cum am (re)scris «Doktor Faustus»“

Să facem şi o scurtă trecere în revistă a paginilor din „Creionul de tâmplărie“. Prima secţiune, „Cum i-am cunoscut“, cuprinde „portretele de scriitori“ despre care vorbeam, publicate majoritatea în revista „Timpul“, într-o rubrică sub acest titlu. După câteva pagini generale şi câteva texte dedicate lui Eminescu (prea superbe şi impresionante, de-aceea nu le citez, pentru a lăsa cititorului în întregime bucuria descoperirii lor), urmează, de fapt, relatări cvasi-cronologice ale tuturor luărilor de contact ale tânărului M.C. cu literatura, scriitorii şi ideile de literatură şi de scriitori. Când ajungem la portretele efective, „defilează“ prin faţa noastră, dintre scriitorii importanţi, nume precum: Mircea Dinescu, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ştefan Augustin Doinaş, Florin Mugur, Saşa Pană, Geo Bogza, Gellu Naum, Marin Preda, Ioan Alexandru, Mircea Ivănescu, Virgil Mazilescu, Paul Georgescu, Nichita Stănescu, Mariana Marin, Traian T. Coşovei, Ion (Nino) Stratan, Andrei Codrescu, Şerban Foarţă, Cristian Popescu şi alţii, şi alţii...

Cea de-a doua secţiune a cărţii, intitulată chiar „Creionul de tâmplărie“ (pentru că aşa se intitulează, de fapt, discursul de recepţie al premiului internaţional Formentor, decernat în Mallorca, 2018, care deschide această „parte“ a cărţii), cuprinde texte mai puţin obişnuite: discursuri, conferinţe, cuvântări susţinute de scriitor în diverse ocazii (decernări de premii internaţionale sau de titluri d.h.c., în principal, lansări de carte, „Solenoid“ în speţă etc.). Ni se revelează astfel lucruri despre aspecte esenţiale ale personalităţii cărtăresciene: relaţia sa cu romanul „Doktor Faustus“ al lui Thomas Mann (ştiam de mult că-i una dintre cărţile sale preferate, dar acum ni se reconstituie toate articulaţiile), „subteranele“ scrierii romanului „Solenoid“, relaţia cu editura Humanitas şi Gabriel Liiceanu etc.

„Et in Arcadia (Cenaclul Litere) ego...“

În sfârşit, ultima secţiune, intitulată „Gheaţă şi foc“ (după titlul textului final al cărţii), cuprinde lucruri poate mai „banale“, mai obişnuite simţului comun: prefeţe scrise de M.C. de-a lungul timpului sau cronici de carte, dar, la rândul lor, texte foarte importante. E suficient să enumăr numele cărora respectivele texte le sunt dedicate: Panait Istrati (prefaţă la „Kira Kiralina“ în germană), Ernesto Sábato (supranumit „Dante Alighieri al vremii noastre“), Olga Tokarczuk („Olga – o fată“, prefaţă la una dintre cărţile în română ale ulterior nobelizatei poloneze), Amos Oz, prefaţa la audiobook-ul „Eminescu – Poeme inedite“, ed. Casa Radio, 2011 (text superb, pe care l-am căutat multă vreme, pentru că încă nu am cartea cu CD respectivă), apoi Romain Gary (textul final, „Gheaţă şi foc“, care conţine şi o „mini-diatribă“ la adresa Noului Roman francez şi a structuralismului).

Am „decupat“ de-o parte trei prefeţe scrise pentru cărţile a trei autori debutaţi sau provenind din Cenaclul Litere, „păstorit“ de M.C. pe la jumătatea anilor ’90 în Facultatea de Litere a vremii: Cezar Paul-Bădescu („Tinereţile lui Daniel Abagiu“), Ana Maria Sandu („Fata din casa vagon“) şi Svetlana Cârstean (textul pare scris mai recent, pentru că se ocupă nu numai de „Floarea de menghină“ şi „Gravitaţie“, ci şi de „Trado“, volumul poetei din 2016). Citez din acesta din urmă:

„(...) poemul esenţial al Svetlanei, «Floarea de menghină». Îl citise într-o seară de cenaclu şi mi se păruse de pe-atunci remarcabil. Dar cât de bun era am înţeles numai când l-am citit tipărit“,

pentru că la acea şedinţă (de prin ’94-’95) am fost şi eu, ca şi la multe altele.

În totalitate, pagini scrise superb, despre lucruri superbe.

Mircea Cărtărescu şi Mirela Nagâţ, despre „nu striga niciodată ajutor“

„Pe culmile disperării“

Cu totul altfel stau lucrurile cu cel de-al doilea volum publicat în 2020 de autor, în toamnă, volumul de poeme „nu striga niciodată ajutor“. Contrariind mai întâi ca o „reîntoarcere“ la ceea ce scriitorul dăduse, de multe ori, de înţeles că nu se va mai întoarce niciodată, adică la poezie, cartea a contrariat apoi prin aparenta sa lipsă de legătură cu tehnica aşa-numit „optzecistă“ a volumelor sale de poezie de până acum, prin totala schimbare de paradigmă executată. Mai mult, volumul de poezii s-a „bucurat“ şi de ostilitatea făţişă a unor nume aşa-zis „grele“ ale recenziilor literare (exemplu, devenitul celebru între timp, dar complet necreditabil, Sorin Lavric).

Cred că toţi cei care-au scris aşa despre „nu striga niciodată ajutor“ (pentru că altfel nu prea s-a scris deloc, din câte ştiu eu) se află într-o mare eroare. O propunere literară a unui mare scriitor, indiferent la ce vârstă s-ar afla sau în ce ar consta, trebuie luată drept ceea ce este, ca propunerea unui mare scriitor, nu judecată cu „ochelarii de cal“ şi măsurată cu „şublerele“ propriilor micimi, frustrări şi infatuări. Este absurd să citezi versuri separate din „nu striga niciodată ajutor“ şi să le analizezi „tehnic“ şi „poetic“ (pentru că „eşti deştept“, nu-i aşa?, te-a validat aberantul sistem instituţional căruia-i aparţii), pentru că acesta este un volum „de stare“, care trebuie citit în întregime (şi vorbit despre el ca atare). Este un fel de „portret al autorului“ la vârsta de-acum, or pe mine mă interesează autorul acesta şi tot ce-ncearcă să-mi comunice. Dacă Mircea Cărtărescu ar fi publicat „nu striga niciodată ajutor“ la vârsta de 20-25 de ani, ar fi fost poate un poet pasabil, dar cheia este că nici nu avea cum să-l scrie atunci, acesta este volumul unui poet matur. (De-aceea Emil Cioran, care-avusese tupeul să publice „Pe culmile disperării“ la 20 şi ceva de ani, îl admira enorm pe Eminescu, pentru că scrisese „Rugăciunea unui dac“ până în 30 de ani, pentru că „înţelesese“; „e uşor să fii disperat la bătrâneţe“, spunea el).

„Adio, dragoste/viaţă/lume...“

Reiau aici ceea ce am scris „la cald“, după ce am intrat în posesia volumului: „Am intrat şi în posesia celei mai recente cărţi a lui Mircea Cărtărescu, volumul de versuri «nu striga niciodată ajutor» (Humanitas, 2020), şi, departe de a mi se părea o carte slabă, mi se pare că derivă direct (dincolo de aparenta schimbare stilistică) din ceea ce este ultimul volum «plin» de versuri optzeciste al autorului, capodopera «Dragostea» (Humanitas, 1994). Dacă acela era însă scris în jurul vârstei de 30 de ani, spre sfârşitul tinereţii, şi deplângea sfârşitul dragostei şi al iluziilor («poţi să crezi că totul este dragostea / dar tot ceea ce înţelegi din dragoste este că dragostea nu durează») – nu degeaba volumul acela, care conţine unii dintre cei mai extraordinari Psalmi scrişi în literatura română, se încheia cu o «Apocalipsă» –, de data aceasta disperarea scriitorului, aflat la o altă vârstă biologică şi mentală, este totală. Fără rest. (Şi nu-i vorba de pandemie sau de fascizarea treptată a societăţilor aici.) Dar mai multe într-un articol pe care vreau să-l public până în Crăciun despre cele două cărţi ale autorului din acest an, şi căruia deocamdată îi am doar titlul“.

Nu mă „abţin“ nici să citez şi eu unul dintre poemele cărtăresciene care mi-au „plăcut“ cel mai mult din acest volum:

„când eram tânăr
scriam poeme nesfârşite
aveam timp de asta
timp cât vezi cu ochii

acum vreau să-ţi mai spun doar atât
fugi
fugi dracului
scape cine poate

o, ce poeme lungi scriam
când eram tânăr
şi ce scrisori lungi
din ţinuturi îndepărtate

ce liste lungi cu femei
îmi făceam
ce mult scriam în jurnale

şi ce mult citeam, şi ce mult priveam cerul şi cum mă gândeam la anii mei din urmă ca la nişte ani din urmă

dar acum îţi spun doar atât
cu ultima mea suflare

fugi dracului
scape cine poate“

Dintr-un astfel de „Strigăt“ munchian s-a născut şi romanul „Solenoid“, chiar dacă acela (mai) elaborat în ani întregi.

Dar poate, după ce toate aceste versuri vor mai „rodi“ în mine, voi reveni asupra lor.

Citeşte şi:

„Melancolia“ cărtăresciană sau despre insuportabila singurătate a fiinţei – o prezentare amplă a precedentei cărţi a scriitorului, „Melancolia“ (cu linkuri la toate materialele mele scrise despre acesta), din 2019, publicată chiar „în buza“ devastatoarei pandemii care ne-a transformat vieţile, pe 1 martie 2020

Et in Solenoid ego – cronica la romanul „Solenoid“ al lui Mircea Cărtărescu

„Anomaliile“ unui geniu – text scris imediat după prima lectură publică din ceea ce va deveni romanul „Solenoid“

Ultimele două texte sunt incluse în volumul meu de eseuri „E război, proştilor“, recent apărut.