Maria Terheşiu Joldiş, rebela „mamă“ a furnicilor albastre

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Maria Terheşiu a fost şi a rămas o rebelă. Însă nu a înţeles niciodată de ce intenţiile ei de a-i ajuta pe ceilalţi au fost percepute ca acte care trebuie să atragă pedepse.

În timpul liceului a trimis scrisori la mai multe firme, pentru a sponsoriza cumpărarea manualelor de franceză pentru toţi colegii, iniţiativă care aproape i-a adus exmatricularea. Pentru că ea nu ştiuse că o clasă nu are voie să aibă mai mult de 33 de elevi, iar scrisorile ai au dezvăluit acest fapt.
„Până la liceu am făcut multe boacăne care s-au soldat cu mutarea mea de la o şcoală la alta. În liceu m-am ales cu două mustrări serioase şi a fost cât pe ce să fiu dată afară. Am fost mustrată aspru pentru că am ajutat un coleg la o lucrare. Nu am putut concepe niciodată că cineva se poate supăra pentru că încerc să ajut“, povesteşte Maya. Apoi, în liceu a încercat să se abţină să mai facă boacăne, pentru că era monitorizată, dar imediat ce a absolvit, a înfiinţat Asociaţia Adolescenţilor Ambiţioşi „Furnicile Albastre“ care, în trei săptămâni, a ajuns la peste 60 de membri din toate liceele din Zalău. Asociaţia s-a numit iniţial Liteza (Liceul Teoretic Zalău) şi a început să scoată o revistă în care erau publicate cele mai frumoase creaţii ale membrilor.

„Furnicile“ au ajutat comunităţi în criză


Liteza s-a transformat, la cererea membrilor, în „Furnicile Albastre“, asociaţie care a avut, timp de ani de zile, un succes nemaipomenit în rândurile liceenilor. „Am vrut să fac pentru liceul meu ceva ce aş fi vrut să se facă pentru mine, când eram elevă“, spune Maya. Adolescenţii ambiţioşi, sub supravegherea Mayei, s-au implicat foarte mult în comunitate, încercând – şi reuşind – să rezolve numeroase probleme ale comunităţii.
„Încercam, prin discuţii, să-i fac să se cunoască unii pe alţii, dar mai ales să se cunoască pe ei înşişi, să-şi dezvolte abilităţile native pe care, ulterior, să le folosească pentru comunitate“, spune Maya. Furnicuţele albastre făcuseră o tradiţie din a organiza, de patru-cinci ori pe an, în Green Club, evenimente la care invitaţii trebuiau să plătească.

Fondurile adunate astfel erau folosite pentru a ajuta diferite comunităţi în situaţii de criză. „Uneori cumpăram insulină pentru copiii cu diabet, sau, când erau întâmplări tragice în viaţa unor comunităţi, cum ar fi inundaţii sau secetă, intrarea la petrecerile noastre era condiţionată de aducerea unor alimente“, povesteşte ea. Cea mai mare problemă a asociaţiei, spune Maya, a fost lipsa unui sediu, lucru care i-a făcut pe adolescenţi să rateze o mulţime de proiecte de finanţare.

Maya se declară extrem de mândră de toţi membrii asociaţiei sale, de toate furnicuţele care au trecut prin muşuroi, fiindcă fiecare dintre ele a ajuns cineva.

Ce îi place.

Apreciază bunătatea oamenilor. Îi plac cărţile şi ideea de carte tipărită. „N-am nimic împotriva audiobook-urilor, însă iubesc ideea de carte şi de cuvânt scris“. Iubeşte ideea de libertate, însă o deranjează atunci când libertatea este folosită în detrimentul celorlalţi.

Ce nu îi place.


Pasivitatea. Nevoia primară de putere a oamenilor, în special a generaţiilor care au trăit în vremuri ceauşiste şi au adunat frustrări. „Ce mă mai supără la culme este făţărnicia celor care fac donaţii bisericilor şi se laudă cu asta. Cred că am putea fi în comuniune cu Dumnezeu şi dacă am locui într-un prun pe un deal“.

Întrebări şi răspunsuri.

Unde ai mai făcut voluntariat?


M.T.: În 2009 am fost voluntar în Elveţia, la Caux, locul unde se întâlnesc anual membrii organizaţiei Initiative of Change. Sunt foarte mândră că l-am cunoscut acolo pe Rahmajan Ghandi, nepotul Indirei Ghandi. Nu am putut să fiu voluntar atunci decât şase luni, fiind însărcinată.

Te-ai gândit vreodată să părăseşti această ţară sau acest oraş?

M.T.: Nu vreau să plec din Zalău pentru că sper ca la un moment dat lucrurile să se schimbe. Cred cu tărie că aici sunt oameni de mare calitate pe care o găseşti mai rar în oraşele de trend.