Misterul „urmelor paşilor diavolului”. Mărturii terifiante despre urmele creaturilor ciudate, posibil ale Satanei

Unul din cele mai terifiante fenomene inexplicabile pentrecute în ultimele două secole a fost amplu dezbătut în ziarele vremii, oamenii superstiţioşi fiind ferm convinşi că au fost vizitaţi de însuşi Satana.

La jumătatea secolului XIX a fost semnalat unul din cele mai misterioase şi inexplicabile fenomene din lume care nici până în zilele noastre nu a fost elucidat: “Urmele paşilor diavolului”. Deşi nimeni nu a putut să dea vreo explicaţie, nu au rămas nici îndoieli privind autenticitatea relatărilor a zeci, poate chiar sute de martori.

În noaptea de 7-8 februarie 1855, în Devonshire –Anglia, pe stratul de zăpadă abia aşternut au apărut urme ciudate care se întindeau pe un ţinut întreg, atât de drumuri, cât şi pe case. Urme de copite  ce măsurau între 4 si 6 centimetri şi se întindeau pe o distanţă de mai mult de 160 de kilometri. Majoritatea erau în linie dreaptă, dar era şi porţiuni unde îşi schimbau brusc direcţia ori se opreau în faţa unui zid şi continuau pe acoperiş sau se opreau brusc într-un loc şi reapăreau la distanţă de zeci de metri.

Scriitorul Jerome Clark, în “Enciclopedia fenomenelor inexplicabile” (tradusă şi publicată în România în 1999), a menţionat această apariţie stranie şi a supus fenomenul unei examinări pentru a înlătura impostura şi a găsi o explicaţie rezonabilă. În ciuda ultimelor cuceriri ale ştiinţei, acesta a acceptat că sunt mistere care nu pot fi elucidate. Concluzia lui a fost că de atunci şi până în prezent, teoreticienii au oferit tot felul de soluţii pentru autorul urmelor: şoarece, şobolan, lebădă, iepure, căprioară, cârtiţă, vidră, broscoi, măgar, cangur. Dacă relatările martorilor cu privire la forma urmelor şi direcţia de păşire sunt corecte, atunci niciunul din animalele enumerate nu putea să le facă. Niciun investigator independent nu a verificat dacă relatările au fost reale.

Cert e că la acel moment panica s-a instalat asupra întregii populaţii, de la mic la mare şi de la bogat la sărac. Câteva zile mai târziu, subiectul a ajuns în paginile ziarelor. Reproducem integral articolul apărut în The Times din Londra pe 16 februarie 1855.

"În patru oraşe din sudul ţinutului Devon, au fost descoperite un mare număr de urme de paşi din cele mai ciudate şi misterioase, care au provocat mare senzaţie în rândul populaţiei. Oamenii superstiţioşi cred chiar că ele sunt semne lăsate de Satan însuşi, iar emoţia imensă, care a cuprins toate clasele de oameni, reiese din aceea că subiectul a fost evocat de la amvon. Se pare că joia trecută, în timpul nopţii, a nins abundent în împrejurimile Exeter-ului şi în sudul Devon-ului. În dimineaţa următoare, locuitorii oraşelor menţionate au rămas surprinşi descoperind urmele lăsate de un animal ciudat şi misterios, dotat cu puterea omniprezenţei, deoarece urmele paşilor săi au fost descoperite peste tot şi în locurile cele mai inaccesibile – pe acoperişurile caselor şi pe ziduri înguste, în grădini şi curţi împrejmuite cu ziduri înalte, dar şi pe câmp deschis.

În Lympstone nu a existat nicio curte care să nu aibă imprimate pe sol urmele paşilor misterioşi. Urmele păreau să fie lăsate de un biped, iar nu de un patruped. Distanţa între paşi măsura cam opt inci. Urma imprimată în zăpadă semăna foarte mult cu aceea a potcoavei măgarului şi măsura între un inci şi jumătate până la (în unele cazuri) doi inci şi jumătate de-a curmezişul, ici-colo, potcoava părea crăpată, dar în majoritatea cazurilor, în zăpadă, ea apărea întreagă; la fel şi zăpada de la centrul potcoavei şi – judecând după marginea exterioară a piciorului, care era scoasă în relief – el trebuie că era convex [concav? ] Fiinţa se pare că s-a apropiat de uşile mai multor case, apoi s-a îndepărtat, dar nimeni nu a descoperit locul unde misteriosul vizitator s-a oprit sau şi-a întrerupt mersul. Duminica trecută, reverendul Musgrave, în cadrul predicii a făcut aluzie la acest subiect, sugerând posibilitatea ca urmele să fi fost lăsate de un cangur, ceea ce e puţin probabil deoarece ele au fost descoperite de ambele părţi ale estuarului de la Exe. În prezent această întâmplare rămâne o taină şi mulţi cetăţeni superstiţioşi din oraşele respective se tem să se aventureze afară din locuinţe în timpul nopţii”.

Mărturii din 1855

Cele mai amănunţite relatări au fost oferite de cititorii revistei  Illustrated London News prin intermediul scrisorilor trimise la adresa redacţiei. Aceştia au descris urmele ca fiind asemănătoare potcoavelor de cal şi se aflau la distanţă de opt inci şi jumătate una de alta.

O relatare similară a făcut-o Sir James Clark Ross, comandantul a două nave de explorare de la Polul Sud. Acesta a publicat o carte în 1847 (Călătorie  de descoperiri şi cercetări în regiunile sudice şi antarctice) unde povestea că în urma uneiexpediţii din 1840 nu a găsit niciun animal, însă, a văzut mai multe urme asemănătoare celor descrise de localnicii din Devonshire.