Cele mai ciudate obiceiuri româneşti legate de gospodărie. Ce puneau românii la temelia casei ca să aibă prosperitate
0Ciclul propriu-zis al obiceiurilor de construcţie începe odată cu alegerea locului de casă şi fie se termină în acelaşi timp cu finisarea clădirii, fie are o durată egală cu aceea a construcţiei.
Începerea propriu-zisă a construcţiilor a constituit, pentru marea majoritate a popoarelor lumii, o deosebit de importantă problemă, fapt pentru care, cei mai mulţi, români sau străini, interesaţi în eludarea obiceiurilor la construcţii, s-au oprit în special asupra acestui aspect. Motivul sacrificiului uman a fost atestat pentru arealul european la popoarele nordice şi la cele baltice, la ruşi şi ucraineni, la germani şi francezi, la popoarele din Peninsula Balcanică şi la cele din Peninsula Iberică.
„Într-o fază de degradare, sacrificiul uman a fost înlocuit prin diverse alte substituite, începând cu înhumarea simbolică, în zidurile construcţiilor ce se ridicau, a umbrei unui om, apoi a capului unor animale sau păsări ca berbeci ori miei, cocoşi ori găini, ajungându-se la diferite produse minerale sau vegetale. În ţara noastră, obiceiul, mai ales în faza de involuţie era foarte răspândit, existând aproape pretutindeni”, spune Monica Budiş într-un material despre „rituri în construcţii”.
Boabe de porumb la temelia casei
În cele mai multe cazuri se puneau bani şi apă sfinţită. Uneori se mai îngropau în temelia casei: boabe de porumb (Căciulaţi-Ilfov), pâine sau boabe de grâu (Ocna Sibiului), cap de cocoş, de berbec (zona Porţilor de Fier, Clisura Dunării), păr de vită (Ocna Sibiului). Dintre elementele înhumate în fundamentul unei construcţii, cu arie mai mică de răspândire, ar mai putea fi menţionate: usturoiul şi tămâia „ca să nu se apropie relele, satana”. Uneori se punea şi sare ori un pahar cu vin. În satele sârbeşti de pe malul românesc al Dunării în fundaţia construcţiilor se îngropau numai bani şi un pahar cu vin. Deşi nu exista obiceiul înhumării umbrei unei persoane, obicei întâlnit în Herţegovina, locuitorii satelor sârbeşti de pe malul stâng al Dunării considerau că nu era bine să fie cineva prezent în momentul punerii bazei unui edificiu, pentru a nu le fi îngropată din greşeală umbra.
Bani la căpriori
La ridicarea pereţilor nu existau rituri anume, în schimb la căpriori se puneau bani, apă sfinţită, 1-2 ştiuleţi de porumb „să fie rod în casă”, o sticlă cu ţuică, mai rar cu vin, prosoape (unul singur pentru „maistorul principal sau câte unul pentru fiecare meşter”), busuioc ori brad (Mehadia, Iloviţa, Vîrciorova, Jupalnic, Pojejena). Mai rar, se lega chiar un pomişor verde (Jupalnic) „să fie casa îndestulată cu verdeaţă”, material nou de cămaşă pentru fiecare meşter (Pojejena, Belobreşca), o lumânare (Belobreşca). Toate aceste obiecte se puneau pentru prosperitatea şi durabilitatea casei, mai spune Monica Budiş.
Terminarea definitivă a casei era serbată prin aşa-zisul „adălmaş” (Iloviţa, Vîrciorova –Mehedinţi), numit şi „prânz” (Mehadia-Caraş Severin), „parastas” (Vîrciorova), „arvăluc” (Pojejena sârbă), care „consta într-o masă, pe care proprietarul o dădea rudelor, prietenilor, meşterilor sau în exclusivitate celor care au lucrat la construcţia respectivă. Uneori erau aduşi chiar lăutari, toată această veselie simbolizând asigurarea preventivă a bunului augur”.
Sfinţirea casei
„În unele sate româneşti, o deosebită importanţă prezenta sfinţirea, nu numai a locului de casă, cât mai ales a construcţiei finite, care se făcea atât când era vorba de case, cât şi de fântâni, de cruci şi troiţe, de poduri şi podeţe, de grajduri. Sfeştania consta în aducerea preotului, care făcea o slujbă la locul respectiv”, mai spune Monica Budiş.
Printre credinţele referitoare la puterile protectoare, cele mai generale şi mai bine reprezentate, sunt cele referitoare la prezenţa şarpelui casei. Se presupune că fiecare casă are un şarpe, care sălăşluieşte sub talpa acesteia şi care nu face niciun rău, dar nu e bine să-l omori deoarece îţi moare cineva din casă sau ar putea rămâne casa pustie.
Citeşte şi: