S-a „dezgropat“ căluşul. Primul dans se joacă în cimitir sau în vatra satului, după care ceata porneşte prin sate

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Depunerea jurământului la hotar, în satul Crăciunei - FOTO: calusul.cimec.ro

Rusaliile înseamnă, în bună parte din Oltenia şi Muntenia, mai ales căluş, un obicei vechi încă practicat, deşi de la an la an elementele originale se pierd, în timp ce „împrumuturile“ se împletesc cu cele moştenite.

Dansul de căluş care a cucerit întreg mapamondul nu este un simplu „bun cultural de export”, ci în satele oltene încă mai constituie momentul din an mult-aşteptat, cu toate semnificaţiile sale. Căluşul se joacă doar de Rusalii, şi astăzi după reguli bine stabilite, are, se crede şi astăzi, rolul de a-i feri pe cei care „primesc“ căluşul de rele, căluşarii sunt cei care-I vindecă pe suferinzi de boli, în vreme e să-ţi joace căluşarii în curte şi astăzi a rămas o mare onoare şi o dovadă a statutului social.

Depunerea jurământului, Osica de Jos FOTO: www.cimec.ro

Cetele de căluşari nu pornesc oricum la „colindat“. Mai întâi se „dezgroapă“ căluşul, ceata, sub comanda vătafului, depune jurământul sub steag, la hotar sau pe marginea apei, de-abia după acest ritual, care se execută pe muteşte (căluşarii au în gură şi în urechi frunze de pelin şi usturoi), are loc şi primul dans, în cimitir (în localitatea Izvoarele din Olt se păstrează şi astăzi acest obicei), în vatra satului sau în târg (renumită este, în acest sens, localitatea Dobroteasa din Olt, unde cetele de căluşari se întâlnesc în Duminica Rusaliilor şi se întrec în târg, într-un adevărat festival al căluşului „de ţărână“). De-abia după ce căluşul s-a jucat în satul respectiv se pleacă şi prin alte sate, cei care primesc în curtea lor căluşul fiind deopotrivă onoraţi şi responsabilizaţi, pentru că dansatorii nu vin degeaba şi nu dansează pe oricât.

Cine face parte din ceata de căluşari

Mutul este personajul întâi amintit în toate cercetările etnologice, deşi este şi primul care a dispărut din anumite cete căluşăreşti. I se mai spunea Zbicer, Gogoriţă, Brezaie, tată de Căluş şi este cel care îşi exercită puterea direct asupra căluşarilor şi asupra celor din jur. Despre mut se spune că fertilizează femeile sterpe şi căsătoreşte fetele nemăritate, tratează bolnavii „luaţi din Rusalii“ sau din Căluş, are autoritate asupra cetei de căluşari şi nu supune niciunui alt membru al cetei. El este îmbrăcat altfel decât membrii cetei, de obicei în haine femeieşti şi purtând mască, el nu vorbeşte cu „muritorii de rând“ (de aceea I se şi spune mut), iar la brâu poartă, pe sub şorţ, un phallus, element interzis în anii comunismului în jocurile de scenă.

Prin sat FOTO: www.cimec.ro

„Mutul polarizează atenţia şi interesul întregii asistenţe. În timpul jocului face, după legea lui, tot ce pofteşte: se amuză, joacă, nu răspunde la comenzile vătafului, iese şi intră când pofteşte în dans, îi face pe căluşari să comită greşeli în timpul dansului şi apoi îi pedepseşte, lovindu-I cu paloşul pe spate. El putea juca pe mâini şi cu picioarele în sus, pe pământ şi pe coama caselor, se căţăra în vârful arborilor înalţi şi fără crengi, pe acoperişul clădirilor, execute acrobaţii de care se tem şi artiştii sub cupola circului. Pentru spiritual divin pe care îl întruchipa, Căluşul reprezentat de Mut a fost, ca oricare altă divinitate adorată, temută şi respectată. Bărbatul care joacă rolul Mutului nu este ales. El se impune prin calităţi excepţionale, înnăscute sau dobândite de dansator, atlet, acrobat şi artist desăvârşit. El este respectat nu numai de ceata de căluşari, ci şi de întreaga obşte sătească“, scria specialistul Ion Ghinoiu în cartea „Căluşul“ editată la Fundaţia „Universitatea pentru toţi“ în 2003.

Vătaful este mai-marele căluşarilor şi purta şi numele de „căpitan“. Este ales din rândul căluşarilor în urma mai multor probe, unul dintre criteriile importante fiind „plutirea în aer“ în timpul executării dansurilo. Are de asemenea virtuţi morale şi fizice deosebite. „Odată ales, vătaful devenea un personaj respectat şi temut de căluşari şi de întreaga suflare a satelor. Atribuţiile lui secrete, de pildă incantaţiile rostite la primirea sau ieşirea unui căluşar din ceată, la îngroparea sau dezgroparea Ciocului şi altele se transmiteau de la vătaf la vătaf, uneori pe patul de moarte“, mai nota Ion Ghinoiu. În unele cete există şi ajutorul de vătaf, personajul care are mare parte din atribuţiile vătafului şi are îi poate ţine, în anumite circumstanţe, locul şefului de drept.

Vătaf din Giurgiţa FOTO: www.cimec.ro

Ceata căluşarilor este constituită din „bărbaţi maturi, excelenţi dansatori şi rezistenţi la eforturi fizice deosebite“. Vârsta nu a fost niciodată un criteriu, însă căluşarul trebuie să reziste în zilele de vară să colinde tot satul şi să joace. În cele mai multe cete numărul căluşarilor este impar – 3, 7, 9 – dar poate fi şi par. În trecut căluşarii se legau să nu părăsească ceata un număr de ani, astăzi adesea legământul are legătură doar cu anul respectiv, pe perioada în care se joacă (de obicei până în marţea din săptămâna următoare Rusaliilor, când căluşul se „îngroapă“).

Cetele nu erau în vechime deosebit de numeroase, dintr-un motiv foarte practic. Fiecărui membru îi revenea o parte din câştigul obţinut, de aceea căluşarii se fereau ca acest câştig să se împartă la foarte mulţi.
Stegarul este membrul cetei care poate avea doar rolul de a purta steagul. Pentru că înălţimea steagului era unul dintre criteriile după care se stabilea întâietatea unei cete într-un sat, dacă se întâlneau pe uliţă două cete,  prăjina de care se leagă un stergar, usturoi, pelin, aţă roşie etc. este foarte înaltă, motiv pentru care cel care o poartă trebuie să fie un bărbat bine făcut. Dacă stegarul este unul nedansator, nu este obligat să poarte „uniforma“ de căluşar.resăponsabilitatea sa este însă imensă, dacă steagul a căzut considerându-se că ceata trebuie să se destrame şi să se compună una nouă, reluându-se ritualul depunerii jurământului etc.

Lăutarii sunt percepuţi, în anumite cete, ca membri cu drepturi depline, în altele fiind pur şi simplu „tocmiţi“ pe perioada Rusaliilor să însoţească ceata, contra unei sume bine stabilite pe care o primesc din partea vătafului.

Chiar dacă astăzi multe din rigorile cetei de căluş nu se mai regăsesc (căluşarii nu mai dorm într-un singur loc, la vătaf acasă sau sub streaşina bisericii), nu mai există, în cele mai multe cete, mutul, şi nici sătenii nu mai cred atât de mult în puterile miraculoase ale căluşarilor, aşteptarea şi dorinţa de a-i vedea pe căluşari jucând în sat a rămas. „Eu merg la mine acasă, la Vâlcele, nu pot să joc altundeva prima dată. Evident că nu mai dormin la vătaf, că nu se mai respectă interdicţia de a nu te atinge de nevastă, că în timp s-au mai împrumutat un pinten, o figură, de la alţii, dar trebuie să înţelegem că şi căluşul este un obicei viu. Nici noi nu mai suntem cei de atunci, anatomic, în primul rând“, a declarat Ilie Brăileanu, unul dintre cei 15 instructori de căluş din judeţul Olt, care a învăţat jocul în sat şi acum îi învaţă şi pe copiii de la oraş rigările acestui dans intrat în patrimpniul imaterial Unesco.

„Comuniştii au utilizat folclorul ca ambalaj pentru propria lor ideologie“

De ce o bună parte din elementele vechi de căluş s-a pierdut, de ce sate întregi îşi amintesc cu nostalgie că „în tinereţi“ au jucat sau au admirat căluşul, dar că acesta nu se mai practică,  de ce am ajuns să privim uneori jenaţi acest spectacol explica autoarea „Ghidului  sărbătorilor româneşti“, Irina Nicolae.

„Când spui Rusalii, te gândeşti la Căluşari. Cu părere de rău observ că numeroşi români întorc capul la auzul cuvântului Căluşari. Faptul se explică. Aproape o jumătate de secol, comuniştii au utilizat folclorul ca ambalaj pentru propria lor ideologie. Iar Căluşarii au devenit mai mult decât ambalaj. Goliţi de orice semnificaţie, ei au căpătat funcţia de emblemă. Orice referire la sat presupune inevitabil o formaţie de Căluşari şi un ins care cântă la nai < Ciocârlia>. Căluşarii Căluşarilor erau cei de la Scorniceşti, echipa ce se exporta în Occident. Băieţi cu dosar verificat, zorzoane, zâmbete împietrite şi false, picioare azvârlite în aer - toate dintr-o dată şi la aceeaşi înălţime-, dresură cu bâte, gălăgie, < hop, şa,şa >,<i-auzi, ia>, <i-auzi una>… aplauze furtunoase.
Insist, considerând că este important. Aşa cum Mioriţa a devenit un text emblematic pentru spiritualitatea românească, orice abordare critică a lui fiind echivalată cu un act de trădare naţională, dansul Căluşarilor funcţionează de multe decenii ca spectacol de export de maxim succes. Puţini ştiu însă cât de mare este diferenţa între ţăranii care au plecat la Londra în 1935 şi echipele care dansau la Ziua Recoltei. La Londra s-a dus un grup de tineri din Pădureţii Argeşului aleşi de Constantin Brăiloiu şi Harry Brauner. La plecarea din sat, băieţii şi-au luat iertăciune de la părinţi. Când au trecut prin Bucureşti i-au admirat Mircea Eliade şi toată floarea intelectualilor de atunci, când au trecut prin Paris i-au jucat lui Brâncuşi care a lăcrimat. La Londra o mână de oameni a devenit punctul de atracţie al festivalului. Nicolae Titulescu i-a felicitat personal, iar un fan al lor, care a dorit să rămână necunoscut, le-a trimis un camion cu băuturi fine. Alte vremuri, alţi oameni…“.