Alifii halucinogene folosite de vrăjitoare să-şi provoace orgasmul. „Îşi ungeau nu numai corpul, ci şi cozile de mătură“

Istoricul român al religiilor I. P. Culianu a scris în lucrările sale că, pentru provocarea orgasmului şi a halucinaţiilor privind ”zborul magic”, vrăjitoarele îşi ungeau cu alifii halucinogene nu numai corpul, dar şi cozile de mătură sau limbile de meliţă, pe care încălecau. Şi pelinul era folosit pentru proprietăţile sale psihotrope, scrie în cartea sa, ”Narcotice în cultura română”, Andrei Oişteanu.

Românii, ca multe alte popoare din Europa, au fost fascinaţi de legendele cu vrăjitoare. Interesante sunt şi scrierile legate de unguentele folosite de vrăjitoare pentru a-şi provoca orgasmul. Se bănuieşte că ingredientele folosite la prepararea alifiilor halucinogene erau mătrăguna, ciumăfaia, muscariţa şi omagul, consemnează Andrei Oişteanu în cartea sa ”Narcotice în cultura română”, apărută la editura Polirom în 2011.

În unele legende româneşti, astfel de plante au fost create la începutul lumii de către Diavol: „Unde călca măritul stăpân (n.r. - Dumnezeu) creştea numai iarbă şi flori, iar pe unde călca Scaraoţchi, numai cucută, ciumăfaie, măsălariţă, mătrăgună”.

„În unele zone ale României sunt atestate legende şi credinţe populare privind folosirea de către vrăjitoare a unor alifii halucinogene“, după cum scrie Andrei Oişteanu în lucrarea "Narcotice în cultura română“.  

Acestea le provocau vrăjitoarelor viziunile atât de cunoscute: ieşirea pe horn, călătoria prin aer călare pe o limbă de meliţă sau pe o coadă de mătură, întâlnirea şi lupta cu alte vrăjitoare şi luarea manei holdelor.

”Strigoile se adună pe muntele Retezat. Ele vin pe limbile meliţelor şi pe mături. Ele se ung cu ceva unsori, fiind în pieile goale, apoi fug pe horn afară”, scrie etnologul Gheorghe Pavelescu, în cartea "Magia la români. Studii şi cercetări despre magie, descântece şi mană".

Îşi ungeau cu alifii halucinogene nu numai corpul, dar şi cozile de mătură

I.P. Culianu a scris în lucrarea "Experienţe ale extazului. Extaz, ascensiune şi povestire vizionară din Elenism până în Evul Mediu" că, pentru provocarea orgasmului şi a halucinaţiilor privind ”zborul magic”, vrăjitoarele îşi ungeau cu alifii halucinogene nu numai corpul, dar şi cozile de mătură sau limbile de meliţă, pe care încălecau.

Strângând între coapse aceste beţe unse, principiile active erau mai uşor absorbite ”prin pielea deosebit de sensibilă a vaginului, în cazul femeilor, a scrotului şi a anusului, în cazul bărbaţilor”.

FOTO Vrăjitoare unsă cu alifie înainte să zbore la Sabat călare pe coadă de mătură Gravură de Francois Queverdo, secolul al XVIII-lea

Interesant de amintit este faptul că, în imaginarul colectiv vest-central-european, vehiculul aerian uzual al vrăjitoarelor este mătura, pe când în cultura folclorică românească vrăjitoarele (strigoaiele) zboară călare pe meliţe sau pe limbi de meliţe: ”Strigoii ieşeau pe la răscruci, pe la miezul nopţii, călare pe meliţoi”, scrie Andrei Oişteanu în lucrarea sa ”Narcotice în cultura română”.

Cert este că ingredientele folosite de vrăjitoare la prepararea alifiilor halucinogene erau cunoscute doar de către vrăjitoare, după cum conchide I.P. Culianu. Reţetele unguentelor psihotrope au fost ”smulse” în timpul proceselor Inchiziţiei.

”Pelin beau, pelin mănânc, seara pe pelin mă culc”

Probabil că vrăjitoarele din spaţiul românesc foloseau aceleaşi substanţe halucinogene (mătrăgună, ciumăfaie, muscariţă) ca şi cele din Europa Centrală şi Occidentală, scrie Andrei Oişteanu.

Folcloristul Simeon Mangiuca vorbea despre folosirea în Transilvania a unor ”plante cabalistice fermecătoare: pentru dragoste, urât şi alte multe, dintre care memorăm ciumăfaia, turbarea şi laurul, cu al căror venin teribil vrăjitorii se fărmecau  pe sine înşişi, ca să se transforme în strigoi”.

Şi pelinul ocupă un loc important în legendele românilor, mai ales că se administra bolnavilor datorită proprietăţilor psihotrope şi era ingerat în cantităţi mari de căluşari. Românii consumau atât de mult pelin, încât acest fapt a fost consemnat şi în poezia populară: ”Pelin beau, pelin mănânc, seara pe pelin mă culc, dimineaţa când mă scol, cu pelin pe ochi mă spăl”, se menţionează în cartea ”Narcotice în cultura română”.

Cu toate acestea, farmacologii spun că, luat în doze mari, pelinul ”este convulsivant”, provocând tulburări de sensibilitate, ameţeli, somnolenţă, tremor, depresie, vertij cu tendinţă de a cădea pe spate şi spasme ale feţei, detaliază Andrei Oişteanu câteva dintre efectele negative grave pe care le avea consumul de pelin.

Marele poet Vasile Alecsandri vorbeşte despre proprietăţile psihotrope ale pelinului în poeziile sale: ”Să trăiască vinul, vinul şi pelinul, cât îi el de bun, te face nebun.”

Într-un manuscris din 1799, frunza de pelin alb, opărită cu oţet, se recomanda pentru durerile de cap, iar într-o carte tipărită în 1806, cataplasma din frunză de pelin pisată se prescrie pentru dureri de ochi, se consemnează în lucrarea ”Narcotice în cultura română” scrisă de Andrei Oişteanu.