Enigmatica „mană”, hrana căzută din cer. Ce spun teologii şi ce explicaţii au oamenii de ştiinţă
0Controversele legată de enigmatica mâncare căzută din cer, care hrănit poporul evreu timp de 40 de ani, în exodul prin deşert, discuţiile nu s-au încheiat nici măcar după 4.000 de ani de producerea evenimentelor.
Convenţional (conform Dicţionarului biblic) mana este o substanţă care a constituit hrana de bază a israeliţilor în timpul pribegiei de 40 de ani prin pustie (Exod 16:35). Considerată de origine divină, mana cădea pur şi simplu din cer, în fiecare dimineaţă, fiind disponibilă un timp foarte scurt. Orice surplus se altera imediat, după cum relatează Biblia.
Pribegii trebuiau să adune fiecare câte un omer (o unitate de măsură egală cu 2,2 litri) timp de cinci zile, iar a şasea zi o cantitate dublă, pentru a avea şi în ziua Sabatului, căci în ziua Sabatului mana nu mai cădea. De obicei mana nu se păstra până a doua zi, făcea viermi şi primea un miros greu; însă mana care trebuia păstrată pentru ziua Sabatului nu se altera, deoarece trebuia fiartă sau coaptă dinainte (Exod 16:4-5; 16-30).
În fiecare dimineaţă după ce dispărea roua, pe pământ se găsea ceva rotund ca şi bruma, alburiu, ca şi sămânţa de coriandru, cu un gust ca şi mierea; putea fi măcinată şi folosită la gătit sau coaptă. Informaţiile se află în capitolele biblice Exodul 16:14-15,31; Numerii 11:7-9), iar de-a lungul timpului a stârnit controverse atât în lumea teologilor, cât şi în cea a oamenilor de ştiinţă, existând mai multe explicaţii legate de neobişnuita hrană.
Versiunea teologică
Arhimandritul Luca Diaconu, într-un amplu articol publicat pe creştinortodox.ro, este de părere că „mana a fost creată şi trimisă de Dumnezeu israeliţilor, atât ca mijloc de existenţă - deoarece poporul nu putea să obţină o hrană firească din cauza pustiei - cât şi ca o lecţie spirituală, învăţându-i ascultarea (leş. 16, 9; 20, 25-30), smerenia (Deut. 8, 3, 16) şi să înţeleagă că nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul ce iese din gura Domnului (Deut. 8, 3)”.
În ceea ce priveşte originea cuvântului „mană”, amintitul autor afirmă că explicaţiile date de Sfântul Chiril al Alexandriei sunt cele mai demne de luat în seamă. „Neştiind din experienţă în mod clar ce este şi întrebându-se între ei ce este aceasta îi dau numele, căci în limba siriacă ce este aceasta se zice «mana». Aici, sfântul autor explică şi sensul profetic al acestui fapt, adăugând: «Şi vei înţelege de aici că Hristos nu va fi cunoscut de iudei. Dar ceea ce ia El ca chip arată prin ea însăşi adevărul». A mai fost numită «pâine îngerească (Ps. 77,29) nu pentru că era hrana îngerilor, ci pentru că la ploaia şi la pogorârea manei a slujit îngerul Domnului»”, scrie arhim. Luca Diaconu.
Asupra semnificaţiei materiale, dar, în parte, şi duhovniceşti, a manei, s-a oprit şi Sfântul Grigorie de Nyssa, care arată: „Aici [în pustia Sinai] isprăvindu-se merindele ce le luaseră pentru călătorie din Egipt, şi poporul fiind strâmtorat de foame, se întâmplă minunea cea mai de necrezut din toate. Căci se porni să plouă hrană ca o rouă din cer, şi nu de pe pământ, cum se întâmplă după legea firii. Rouă aceasta cădea peste ei dimineaţa, dar apoi ea se făcea hrană pentru cei ce o primeau. Fiindcă ceea ce se revărsa nu se prefăcea în picături de apă, cum se întâmplă de obicei cu rouă, ci în loc de picături de apă se revărsau un fel de boabe în formă de cristale, care în agricultură se cheamă coriandru, sau grăunţe de formă rotundă, al căror gust se aseamănă cu cel al mierii. Acestei minuni i se mai adaugă şi o alta: ieşind toţi la culesul ei, măcar că erau de felurite vârste şi puteri, nici unul nu aduna mai puţin decât celălalt, potrivit deosebirii de putere, ci pe măsura trebuinţei fiecăruia, încât nici cel mai puternic să nu aibă mai mult şi nici celui slab să nu i se micşoreze partea, ci să fie tuturor egală”.
Referitor la gustul mâncărurilor, care are o legătură evidentă cu gândirea şi spiritul omului din momentul mesei, a consumului lor, Sfântul Vasile cel Mare consemnează despre mană: „Tălmăcind «mana», aşa cum ar fi scos-o dintr-o tradiţie iudaică oarecare, Filon zicea despre calitatea ei că era în aşa fel încât îşi schimba gustul după cugetul celui ce o consuma şi că în sine ea era un fel de mei îndulcit cu miere, dar că gustul ei era când de pâine, când de carne, şi încă de carne de pasăre ori de vietate sălbatică, dar uneori avea gust de legume, ba încă de o anumită legumă, după dorinţa fiecăruia, pe când altă dată avea gust de peşte, în aşa fel încât fiecare din aceste calităţi se păstra neschimbată după gustul celui ce o mânca”.
Interesant este că relatări sporadice despre mană apar şi în timpurile mai apropiate de noi (în secolele XVIII-XIX), fiind legate de o serie de sihaştri care ar fi mărturisit că uneori, la ananghie mai ales, hrana le-a venit din cer, în mod misterios.
Versiuni ştiinţifice
Evident, oamenii de ştiinţă s-au străduit să caute explicaţii materiale pentru fenomenul manei. Unele teorii pornesc de la faptul că în Sinai există nişte insecte (o varietate de greieri) care într-o anumită perioadă a anului, mai precis câteva săptămâni în luna iunie, produc excreţii în formă de miere florală pe ramurile de tamarisc.
Noaptea, aceste bobiţe cad de pe ramuri pe sol, până când căldura soarelui atrage furnicile care le adună. Bobiţele sunt mici, lipicioase, uşor colorate şi dulci ca zahărul, asemănându-se uimitor de mult cu descrierile care le găsim în Exod 16 şi Numeri 11.
Totuşi, produsele acestor insecte nu se potrivesc în toate caracteristicile cu descrierea biblică. Cu privire la acestea, cele mai importante referinţe se pot găsi la biologul F.S. Bodenheimer (în volumul „The Biological Background of the Human Population Theory”). De asemenea, o primă fotografie care prezintă o ramură de tamarisc cu aceste bobiţe este publicată de W. Keller în „The Bible as History”, 1956, planşa de la paginile 112 şi 113.
Există o serie de relatări că în partea de sud a Algeriei, în 1932 şi de asemenea cu aproximativ 70 de ani înainte de acest an, în urma unei stări atmosferice neobişnuite, „au apărut precipitaţii cu o substanţă făinoasă alburie, fără miros şi fără gust, care a acoperit corturile şi vegetaţia în fiecare dimineaţă" (A. Rendle Short, „Modern Discovery and the Bible”, 1952, p. 152).
Tot în 1932, o substanţă albă ca mana a acoperit într-o dimineaţă o suprafaţă de câteva mii de metri pătraţi pe o fermă în Natal, şi a fost mâncată de către băştinaşi (după cum scrie H.S. Gehman).
Potrivit altor informaţii, cercetătorii americani au descoperit, în deşertul Arabiei, că arbustul numit tamarisc secretă uneori (în condiţii speciale de temperatură şi de umiditate) o sevă ce poate fi culeasă dimineaţa pe răcoare, câtă vreme este solidă, sub forma unor boabe mărunte. Localnicii obişnuiau în trecut să adauge această sevă la turtele lor din cereale, datorită gustului ei dulce.