Cum se rupe pisica la liberali
0preşedinţi ai aceluiaşi partid puşi să-şi ardă carnetele de membru de către formaţiunea pe care au condus-o în mod succesiv. Dacă venerabilul Quintus a suferit pe bază de CNSAS, ceilalţi
preşedinţi ai aceluiaşi partid puşi să-şi ardă carnetele de membru de către formaţiunea pe care au condus-o în mod succesiv. Dacă venerabilul Quintus a suferit pe bază de CNSAS, ceilalţi doi au fost scoşi pe tuşă din cauză de criticism glandular cu complicaţii cotroceniste. Istoria post-decembristă a PNL este un şir de dezastre şi reveniri, de la canibalismul anilor `90, când partide liberale erau câtă frunză, câtă iarbă, la preluarea postului de prim-ministru de către un reprezentant al partidului, pentru prima dată după aproape 70 de ani. Ajuns, datorită greutăţii funcţiei de şef al Executivului, cel mai important partid la guvernare, PNL recurge la măsuri brutale care nu au deloc de a face cu tipul de cultură instituţională al unui partid liberal, mai dispus să accepte competiţia internă şi discursul pe mai multe voci decât alte formaţiuni politice. Dar conducerea PNL a decis să acţioneze după zicala conform căreia pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. Liberalii au avut de ales între a tolera o mişcare disidentă în interiorul partidului sau să o externalizeze, fiecare dintre opţiuni cu avantajele şi dezavantajele ei. Înăuntrul partidului, Theodor Stolojan şi Valeriu Stoica nu au reuşit de mai bine de un an să câştige aderenţi pentru ideile pe care le propagă: transformarea PNL într-un alt partid, de orientare populară, dispus să se contopească rapid cu PD într-o mare formaţiune politică pro-prezidenţială. Raluca Turcan şi Cristian Boureanu reprezintă prea puţin, iar singurul vector de imagine din tabăra anti- Tăriceanu, Mona Muscă, a căzut dramatic sub focul CNSAS, refuzând să fie legată la ochii înlăcrimaţi, înflăcărată în patriotismul ei, mândră să strige că se sacrifică pentru o cauză dreaptă. Disidenţii au pierdut competiţia în partid pentru simplul motiv că au fost percepuţi ca unelte ale lui Traian Băsescu folosite pentru distrugerea PNL. Cotroceniul s-a implicat atât de mult în bătălia cu liberalii încât toţi aliaţii săi interni dinăuntrul partidului nu puteau deveni decât inamici de moarte ai conducerii PNL. Theodor Stolojan nici măcar nu a catadicsit să-şi dea demisia din postul de consilier prezidenţial, aruncându-se într-o luptă eminamente politică din poziţia oficială de angajat cu carte de muncă al lui Traian Băsescu. Izolaţi în partid, capii revoltei ar fi putut fi lăsaţi să fiarbă în suc propriu, cum a spus Ion Iliescu în legătură cu protestatarii din Piaţa Universităţii. Alegând să-i dea afară, liderii PNL şi-au asumat riscuri de imagine. Expulzaţii au ocazia să se victimizeze, iar acţiunea în forţă a conducerii partidului dă impresia că s-a luat decizia de frica apariţiei unui curent contestatar în PNL. E greu de presupus că Stolojan şi Stoica ar fi reuşit să coaguleze o mişcare suficient de puternică să-l dărâme pe Tăriceanu din interiorul PNL. Acum au căpătat ocazia să încerce să o facă din afara partidului. După aproape doi ani de luptă între palate, tot ceea ce s-a obţinut a fost să se rupă pisica. Tăriceanu a rămas cu capul, Băsescu s-a ales cu coada, iar spectatorii se delectează cu mieunatul.