Cersetori profesionisti si asistati
0Supermarket-urile au devenit lacasuri de cult in zilele noastre. Omul intra, isi face cruce cand vede preturile si se uita la salam ca la icoane. Iese apoi, cu o punguta de mancare cat o bucata de
Supermarket-urile au devenit lacasuri de cult in zilele noastre. Omul intra, isi face cruce cand vede preturile si se uita la salam ca la icoane. Iese apoi, cu o punguta de mancare cat o bucata de anafura, se strecoara printre randurile de cersetori, care au lasat curtea bisericii pentru vadul comercial si, mai mult ca sa scape de ei, le arunca o mie-doua, restul primit la casa. Ca si in cazul ciungilor sau schiopilor care isi expun ciotul in intersectii, sunt chiar bani aruncati. Pomenile nu vor ajuta decat la proliferarea unor indivizi tot mai nespalati si a unor cicatrice tot mai ingrozitoare, aruncate pe piata de profesionistii cersetoriei. Adevaratii nevoiasi nu se vad pe strada. Ceausescu i-a inchis in camine plasate strategic, in sate izolate de fiecare ploaie. Trotuarele, scarile de bloc sau de la intrarile in scoli sau facultati ii tin si astazi in case pe cei mai putin norocosi dintre romani. In Gara de Nord, la singurul peron care ar putea fi folosit de un om in carucior cu rotile trag mai mult trenurile internationale. Un director de directie sanitara si-a rupt piciorul acum cativa ani si a observat ca e imposibil sa folosesti telefonul public, plasat prea sus pentru cei in carucioare. Directorul n-a stat prea mult la mila trecatorilor. Odata ca s-a vindecat repede, dar oricum isi putea lua mobil. Ce faci pentru cei carora le lipsesc ambele sanse? Mai de gura organismelor internationale, mai din calcul electoral (vreo 400.000 de familii au pe cineva cu handicap), ceva-ceva s-a facut. Autoritatile au permis mutarea unor camine din creierii muntilor in orase mai mari. S-au dat ajutoare in bani, salarii pentru insotitori, tarife preferentiale si scutiri de impozite, ba chiar si o ordonanta de urgenta care sa oblige primariile sa amenajeze pasaje de trecere. Cu toate astea, scandalurile s-au tinut lant. Pe langa rapoartele institutiilor europene, care descriau grozaviile din camine si ne amenintau cu sanctiuni economice dure, au fost nenumarate dezvaluiri locale. Diurne masluite de directorii inspectoratelor, scutiri de impozite pe lefuri grase de senatori si deputati, al caror handicap nu-l vedeau decat comisiile de expertiza, repetate intarzieri ale alocatiilor... Abuzurile nu au lipsit. S-au adus limuzine fara taxe vamale, pe numele unor persoane cu handicap care n-aveau nici bani de carje, au fost returnati de politia din statele Schengen orbi sau mari mutilati care culegeau cirese in Italia. Rampe nu s-au amenajat nici la Monitorul Oficial, unde s-a tiparit ordonanta. Dar cea mai buna dovada ca suntem departe de spiritul legii este atitudinea primariilor. Dati-ne bani pentru rampe, au strigat primarii, de parca persoanele cu handicap ar fi niste "alien"-i, niste turisti abia picati in localitate si nu cetateni ai comunitatii respective. Pe tot acest teatru de conflict, de aproape un an, s-a lasat linistea. Scandalurile s-au mai domolit, dar si actiunile publicitar-electorale au fost ceva mai estompate. Pentru ca autoritatile sunt, de regula, obsedate de capitolul "imagine", situatia merita analizata. Promovarea "noilor mentalitati", poate cea mai dificila sarcina in domeniu, a fost lasata in grija societatii civile. SSPH-ul s-a concentrat strict pe problemele persoanelor cu handicap. S-a inceput cu o asanare morala, dar care a adus mai multe fonduri decat s-ar putea obtine de la un buget secatuit: verificarea certificatelor de handicap. Mai mult, s-a aplicat o metoda de control extrem de eficienta. In loc sa se imprastie fortele, analizand, dosar cu dosar, sute de mii de cazuri, s-au trimis controale in judetele care erau peste medie si de aici in localitatile unde s-a sarit peste cal. Semnalul dat a rarit tentativele de frauda si in centrele care asteapta sa le vina randul. Aceeasi metoda a fost folosita si pentru trierea caminelor. S-au luat la puricat deconturile din institutiile cu cele mai mari costuri. A reiesit ca statul cheltuieste cu intretinerea - proasta - a unui om in camin dublul sumei cu care ar putea fi ingrijit la domiciliu, de catre familie. Automat, a pornit un program de formare a asistentilor sociali care pot coordona aceasta "descentralizare" extrema. Acesti oameni vor pune apoi in opera o alta reforma majora: ajutorul sa fie dat pe caz individual, nu la gramada. Astazi, un pianist care isi pierde doua degete e incadrat la fel ca un senator ce sufera acelasi "handicap". S-au dat apoi norme pentru constructii, in colaborare cu Ministerul Locuintei, care vor face ca, in urmatorii doi ani, facilitatile sa fie gasite si la primarii, nu doar in lege. Cea mai importanta schimbare priveste modul in care se aplica protectia sociala. Pana acum, statul ii ajuta pe acesti oameni sa supravietuiasca, stand acasa. Daca reglementarile propuse Parlamentului de SSPH vor fi aprobate, in lunile urmatoare, statul va trece la o "protectie activa", adica va ajuta unele intreprinderi sa instruiasca si sa angajeze persoane cu handicap. Omul respectiv, dintr-un "asistat", devine o persoana productiva, pe propriile picioare, chiar daca are nevoie de carucior si rampa ca sa ajunga la serviciu. E singurul mecanism prin care societatea poate compensa ceea ce a refuzat natura. Ramane de vazut daca aceste reforme vor fi duse pana la capat. Ele ar da un exemplu "prost" intr-o economie obisnuita cu protectia pasiva, gen "somaj tehnic". Iar drumul ordonantei de urgenta prin Parlament trece printre sirurile de "cersetori profesionisti", cu mana intinsa dupa subventii si facilitati de la buget.