De ce mega-moscheea de la Bucureşti nu poate fi antidotul fundamentalismului. Explicaţiile unei musulmane româno-turce: „Nu se vor aduna nici câteva zeci“

„O mare moschee construită în Bucureşti nu îşi găseşte justificarea“ spune o musulmană care studiază şi trăieşte în România şi care a dorit să le ofere românilor creştini o viziune din interiorul lumii islamice. Fatma Ruxandra Yilmaz, 36 de ani, explică de ce, în opinia ei, o astfel de moschee ascunde, de fapt, lupta economică şi interesele preşedintelui turc Recep Tayyip Erdoğan, specifice oricărui stat cu un trecut imperial.

Fatma Ruxandra Yilmaz are dublă cetăţenie româno-turcă, a absolvit „Istoria“ şi „Relaţii Internaţionale şi Studii Europene“ la Universitatea Titulescu din Bucureşti, iar în prezent este masterandă în cadrul SNSPA – „Programul Politici, Gen şi Minorităţi“. Fatma, mamă a doi copii, activează împotriva fundamentalismului islamic. A activat în cadrul mai multor organizaţii care promovează drepturile femeilor musulmane şi este angajată în acţiuni care promovează drepturile acestora la educaţie. Domeniul său de interes şi cercetare este legat în special de femeile musulmane din Europa.

În contextul discuţiilor controversate şi al declaraţiilor halucinante despre construirea la Bucureşti a celei mai mari moschei din Europa, Fatma a vrut să expună, mai detaliat, cadrul musulman din România, să atragă atenţia asupra sectarianismului islamic, să povestească despre comunitatea turco-tătară prezentă în România şi despre categoriile respinse de Muftiul Iusuf Murat. Totodată, ea a comentat şi strategiile geopolitice ale lui Erdogan, precum şi criza identitară prin care trec generaţii de musulmani din Occident, cei care se transformă în „candidaţii perfecţi“ pentru acte teroriste.    

Vă redăm integral textul scris de Fatma Ruxandra Yilmaz, remis redacţiei „Adevărul“:

Ultimele dezbateri aprinse pe marginea construirii în Bucureşti a celei mai mari moschei dintr-o capitală europeană, au scos la iveală atitudini belicoase, afirmaţii nefondate, temeri justificate, întrebări la fel de justificate, dar prea puţine răspunsuri. Nu am să încerc să demonstrez în următoarele rânduri deţinerea unui adevăr absolut, am să încerc să vă aduc la cunoştinţă opinia unei musulmane practicante, dar mai ales a unei cetăţene a acestei ţări. Pe scurt aceasta este poziţia mea în chestiunea legată de recentele declaraţii ale Muftiului Yusuf Murat şi ale fostului preşedinte Traian Băsescu.

Comunitatea turco-tătară din România 

Prin număr, cei 26.903 de turci din Dobrogea şi 20.060 de tătari tot din Dobrogea, înregistraţi la recensământul din 2011, asigură acestei comunităţi poziţia a şasea între cele 19 minorităţi naţionale cărorar li s-a recunoscut acest statut în România. Unii lideri tătari susţin însă că numărul lor este mai mare, mulţi tătari fiind contabilizaţi ca turci.[1]

Există puţine materiale în presa românească care să facă referire la turco-tătari. Cele câteva volume publicate pe acest subiect au autori mai ales din interiorul comunităţii. Interesul pentru această comunitate în afara ei a crescut foarte timid după 1989. În special au fost interesaţi cei care au avut un motiv particular. Aş putea spune că, în ciuda contactelor permanente cu populaţia majoritară, turco-tătarii nu au intrat în conştiinţa identitară a statului român. Puţin cunoscută este prezenţa lor în această regiune şi pentru europeni, inclusiv pentru specialişti. Şi totuşi comunitatea musulmană turco-tătară din România constituie o prezenţă istorică, exotică cultural şi relevantă social în ansamblul populaţiei ţării. 

Credinţa musulmană/islamică este una dintre marile religii, cu peste un miliard de adepţi grupaţi în două curente: sunniţi şi şiiţi. Tătarii din România aparţin, alături de turcii şi de albanezii care trăiesc de secole pe teritoriul Românie, curentului sunnit. Tot din recensământul din 2011 (secţiunea – Populaţia stabilă după etnie şi religie – categorii şi localităţi)[2]  aflăm că în România un număr de 3.356 de romi se declară musulmani, români – 6.281, altă etnie – 6.906. În total, pe teritoriul României, recensământul înregistrează cifra de 64.337 de  musulmani. Intenţia mea nu a fost să obosesc cititorul prin menţionarea acestor date. Ele sunt deosebit de relevante atunci când vorbim de componenţa credincioşilor musulmani din România şi voi face referire în continuare la aceste cifre.

Având în vedere specificul cultului musulman, relaţiile Muftiatului din România cu partenerii religioşi ori statali din lume ridică mai multe teme delicate. Site-ul Secretariatului de Stat pentru Culte susţine existenţa unor relaţii bilaterale şi multilaterale ale Cultului musulman din România cu întreaga comunitate islamică internaţională. Evident că tema relaţiilor cu lumea musulmană este mai dificilă decât o prezintă Secretariatul de Stat pentru Culte. Răspândirea în lume a fundamentalismului islamic, forţa sa de penetrare, face ca diferitele contacte ale musulmanilor din România cu organizaţiile din străinatate să fie un subiect sensibil. Preocuparea instituţiilor statului român faţă de relaţiile musulmanilor din România cu eventuale reţele teroriste a fost exprimată încă de la începutul anilor ’90. Unii lideri ai comunităţii musulmane au calificat astfel de manifestări ca o intruziune în viaţa comunităţilor şi o ameninţare la adresa libertăţii de religie. Dispariţia comunismului a atras după sine posibilitatea exercitării libere a cultului musulman şi restabilirea contactelor cu marile centre ale Islamului. Până în prezent, tendinţele seculariste ale modernismului şi toleranţei religioase rămân dominate în această zonă, chiar dacă wahabismul, salafismul sau alte grupări militante islmice au încercat să desfăşoare aici o propagandă pentru stabilirea unui islamism militant şi fundamentalist.

Prin apariţia diferitelor fundaţii sau organizaţii cu scop umanitar, da, astfel de acţiuni au avut loc şi nu doar o dată Muftiul Yusuf Murat a atras atenţia asupra lor. Ieşirile sale în presă sau comunicatele oficiale legate de aceste probleme pot fi găsite cu uşurinţă la o simplă căutare pe net, de aceea întrebările ironice ale fostului preşedinte legate de ameninţarea teroristă nu pot fi catalogate decât ca o discuţie undeva la o cârciumă de cartier. Din cifra de 64.337 de musulmani pe teritoriul României, în jurul a 10.000 dintre ei trăiesc în Bucureşti. Probabil câteva mii fac parte din aceeaşi comunitate turco-tătară stabilită în Capitală, alte câteva mii sunt convertiţi la islam (cu o majoritate covârşitoare formată din femei) şi copii născuţi din familii mixte – în general femei românce căsătorite cu cetăţeni arabi din Orientul Mijlociu sau Magreb, iranieni, pakistanezi, turci etc., veniţi fie la studii, fie având diferite afaceri sau job-uri aici.

În opinia mea, Muftiul Yusuf Murat, deşi deţine titlul de Muftiu al României (ceea ce presupune o responsabilitate şi îndrumare spirituală pentru toţi musulmanii de pe teritoriul acestei ţări) şi-a afirmat de-alungul timpului autoritatea ca lider a unei comunităţi etnice. Preocupare sa a fost una aproape exclusivă pentru prezervarea valorilor propriei etnii, pentru rezolvarea problemelor aceleiaşi etnii, un lider care de fiecare dată a amintit caracterul specific al unei comunităţi perfect integrate în peisajul românesc. Legăturile sale cu Bucureştiul sunt de natură simbolică şi de reprezentativitate ale aceleiaşi etnii. Aşa cum am spus mai sus, există câteva mii de cetăţeni români-musulmani în Bucureşti şi probabil alte câteva zeci sau sute răspândiţi în oraşe precum Timişoara, Iaşi sau Cluj. Cu această comunitate de convertiţi sau o generaţie întreagă de copii născuţi din familiile mixte, legăturile Muftiului sunt nule.

Sectarianismul islamului

În materialele apărute în presa românească legată de construirea celei mai mari moschei din Europa la Bucureşti, am întâlnit grave confuzii în condiţiile unor articole care dincolo de pretenţia de exhaustivitate puneau un punct apăsat şi gros. Prozelitismul nu a caracterizat niciodată comunitatea musulmnă istorică din România. După cum am arătat mai sus, liderii au optat pentru politici de prezervare a propriilor valori, pentru integrare, alteori pentru auto-asimilare în cadrul populaţiei majoritar române. Dar Islamul nu este o religie monolit! Voi sublinia acest lucru ori de câte ori voi avea ocazia. Deşi Coranul şi Sunnah (Practica) Profetului vorbesc despre o legătură indestructibilă între credincioşii musulmani folosind metafore ca „membre ale aceluiaşi trup”, islamul a fost, este şi probabil va mai fi mult timp de aici înainte caracterizat de un puternic sectarianism, de puternice clivaje, de o sumedenie de identităţi care uneori se suprapun, alteori produc loialităţi conflictuale. Percepţiile şi discursul public contemporan s-au construit treptat în jurul unor mitologii de tipul islamului ca religie războinică, unitară, imuabilă şi predeterminată, a ideii Cruciadei creştine împotriva islamului sau a Jihadului musulman împotriva creştinătăţii.

Islamul nu este o religie monolit!

În mod special cei care studiază istoria sau realitatea socială a Islamului ştiu că există un islam al Arabiei Saudite, un „islam” politic militant şi fundamentalist salafit cu o răspândire uluitoare dinspre wahabismul saudit către Egipt, Siria, Yemen, Algeria, Tunisia şi inspiraţionist pentru gruparea groazei de astăzi – ISIS, un islam şiit iranian instituţionalizat de Republica Islamică Iraniană – de fapt o marcă a naţionalismului iranian –, un islam sunnit al Irakului, un islam şiit tot al Irakului, un islam sunnit cu puternice influenţe naţionaliste în Turcia, dar fragmentat în diferite confreerii, un islam alawuit în Siria, un islam şiit libanez, un islam confiscat şi interpretat după propriile interese şi calcule ale puterii de grupări teroriste precum Hezbollah, Hammas, Al Qaeda, Boko Haram, un islam al minorităţii yezidite, un islam al kurzilor sunniţi, un islam al kurzilor alawuiţi etc.

Categoria „ceilalţi“, în viziunea Muftiului

Iată un mozaic halucinant, dar care a devenit facil şi tentant pentru a caracteriza lumea musulmană în întregul ei de către europeni în special, dar în acelaşi timp cumplit de superficial şi de pe o poziţie de superioritate. Ei bine, mulţi dintre musulmanii veniţi în România sunt cetăţeni ai acestor state caracterizate de puternice clivaje atât în interiorul societăţii, cât şi cel al religiei. Mulţi dintrei ei preiau conflictele existente acolo şi le transbordează, de multe ori poate mai accentuat decât în ţările lor. Această categorie de cetăţeni este complet ignorată de către Muftiul Yusuf Murat, urmând apoi categoria convertiţilor. Singura categorie de cetăţeni musulmani străini pe teritoriul României care se bucură de atenţia muftiului sunt turcii, în virtutea legăturii istorice. Ceilalţi, departe de ţările lor, devin apropiaţi sau fac parte din diferite fundaţii şi organizaţii care încearcă un soi de comunitarianism purtând specificul fiecăruia. Nu de puţine ori, în special în mediul virtual, dar şi cu ocazia diferitelor întâlniri, astfel de adunări au promovat un discurs cu tentă radicală, cărţi în care bărbaţii musulmani erau învăţaţi cum să-şi bată nevestele fără să lase urme sau legitimau poligamia în virtutea propriilor interpretări profund patriarhale, tribale, uneori inumane.

Exemplul femeilor românce convertite la islam cărora li s-au încălcat drepturile şi care au fost manipulate să accepte să devină a doua sau a treia soţie – sunt cazuri în faţa cărora muftiul a adoptat scurt şi concis – tăcerea.

Nu era o problemă a comunităţii etnice din care el însuşi face parte, ci a „celorlalţi”. Ba mai mult, constatarea mea empirică în peste zece ani de observaţie a acestor comunităţi este că adesea aceştia se confruntă cu o puternică respingere din partea comunităţii turco-tătare sau cu indiferenţă. Sunt însă şi membrii ai comunităţii turco-tătare care s-au apropiat de cetăţenii arabi şi liderii organizaţiilor sau fundaţiilor respective, unii dintre ei studiind teologia islamică în Iordania, de pildă.

Comunitatea musulmană din Bucureşti are nevoie urgentă de un cimitir. Această problemă este cunoscută tuturor edililor care s-au perindat în scaunul Primăriei Capitalei sau tuturor guvernelor existente de dupa ‘89. În condiţiile în care Cimitirul Eroilor Turci din Ghencea este închis procesiunilor de înhumare, fiind arhiplin, înmormântarea unui musulman în Bucureşti poate oferi experienţa tragică a plimbării cu mortul la porţile tuturor cimitirelor. Dacă familia defunctului nu are suficienţi bani pentru cimitirele particulare sau să-l trimită în ţara natală sau rude cu un loc liber în cimitirele din Dobrogea, ai toate şansele să sfârşeşti la crematoriu. Iată o problemă arzătoare, dar pe care muftiul NU a reuşit s-o rezolve, iar autorităţile române au trecut-o sfidător ani întregi sub preş prin repetate promisiuni mincinoase.

O mare moschee în Bucureşti nu-şi găseşte justificarea!

În condiţiile în care comunitatea turco-tătară din Bucureşti este deosebit de redusă, cetăţenii musulmani străini formează propriile grupuri şi moschei de „apartament”, iar cetăţenii/cetăţenele români/e musulmani/e urmează de cele mai multe ori linia teologică sau jurisprudenţa preferenţială a partenerului de viaţă, nu se vor aduna nici câteva zeci în incinta acestei moschei. În buna tradiţie sectarianistă a musulmanilor, vom trăi divizaţi, vom pretinde cunoaşterea absolută, vom considera lăcaşul de cult o tribună a disputelor economice şi politice sau vom perpetua atitudini dispreţuitoare faţă de cei care nu sunt ca noi. De ce crede Muftiul Yusuf Murat că această megamoschee va fi antidotul fundamentalismului? Când vreodată în istoria de peste 1400 de ani a islamului, arabii i-au privit pe turci ca pe fraţii lor întru credinţă şi nu ca pe ocupanţi? În ciuda unor descrieri măgulitoare faţă de califii otomani şi a Imperiului Otoman în general, pentru arabi aceasta a reprezentat o forţă de ocupaţie. Reminiscenţele se văd şi azi în discursul public arab. De ce ar veni ei acum umăr la umăr şi ar asculta khutba de vineri[3] din gura unor imami turci? Care tineri vor veni să înveţe un islam paşnic în condiţiile în care aceştia fac parte tocmai din categoria respinsă de Muftiu? Chestiunile legate de aşa-zisa universitate nu le mai iau în dscuţie pentru că a fost o minciuna crasă şi o manipulare demnă de tot dispreţul din partea fostului preşedinte.

Care tineri vor veni să înveţe un islam paşnic în condiţiile în care aceştia fac parte tocmai din categoria respinsă de Muftiu? 

Omul din spatele deciziilor geopolitice ale lui Erdogan

Construcţia nu reprezintă un factor de risc sau o rampă de propagare a fundamentalismului din simplul fapt că va fi goală! Mă amuză avântul unor analişti haotici, dar puternic islamofobi care şi-ar dori să-l învie la propriu pe Ştefan cel Mare! Sincer, şi eu mi-aş dori. Din simplul fapt că măcar înainte liderii aveau idealuri sau puternice valori pentru care îşi jertfeau viaţa. În cazul de faţă – avem mercantilism, interese şi ambiţii personale sau grave probleme de disonanţă cognitivă ca în cazul preşedintelui Erdogan. Moscheele plantate pe tot cuprinsul Europei pot face parte dintr-un delir mesianic, dar pentru cine are urechi să audă şi ochi să vadă e foarte simplu: Turcia joacă o carte dificilă şi provocatoare a unui actor internaţional puternic, cu un trecut imperial, conştientă de potenţialul său (de altfel dovedit) economic, dar mai ales de poziţia sa geostrategică. Doar dacă ar innebuni, Europa sau Alianţa Nord-Atlantică ar întoarce spatele Turciei! Tot acest tablou poate fi înţeles mai bine doar dacă vom analiza ascensiunea unui om din echipa lui Erdogan: Profesorul Ahmet Davutoglu, actualul premier al Turciei, este considerat omul din spatele deciziilor de politică externă a preşedintelui turc. Una dintre cărţile sale, Stratejik Derinlik (Profunzimea strategică), din 2001, netradusă în engleză, dar foarte populară printre militarii, politicienii şi universitarii turci – îi crescuse considerabil cota. Ideea de bază a analizei era respectul lui Davutoglu faţă de trecutul imperial al ţării sale. Fără a reclama în mod deschis o revanşă, el demonstra că acest trecut nu este o povară pentru Turcia – ci un mare avantaj în vederea profilării mai accentuate a importanţei sale regionale şi globale.

Concepţia geopolitică a lui Davutoglu – pe care el o numeşte „încredere în sine a naţiunii”, iar alţii neo-otomanism – pleacă mai curând din revolta intelectualului devenit strateg faţă de ceea ce el crede a fi regresul importanţei ţării sale de-a lungul secolului XX. Turcia – spune Davutoglu – a fost descrisă doar în mod clişeizat ca fiind „un stat cu muşchi puternici, stomac deranjat, inimă fragilă şi creier mediocru”. În viziunea sa, Turcia trebuie să profite de sfârşitul Războiului Rece şi de finalul adversităţii Est-Vest, de profilul său cultural-politic – ca stat musulman laic şi democratic – şi, mai ales, de poziţia sa geostrategică unică – punte între lumea occidentală şi cea islamică, dar şi nod de reţea pe drumul hidrocarburilor către Europa[4].

Pe drumul către ascensiunea politico-economică, planurile profesorului Davutoglu au fost dărâmate de modul grotesc în care preşedintele Erdogan a ales să se amestece în treburile interne ale altor state precum Egipt şi Siria sau de modul în care s-a transformat într-un lider autocrat cu tendinţe totalitare. Şi totuşi, moscheile lui Erdogan ascund de fapt lupte economice şi interese la care niciun alt stat cu un trecut imperial nu renunţă. În termeni de relaţii internaţionale, pentru Turcia lumea înconjurătoare este cea definită de paradigma realistă: un mediu anarhic şi competitiv, în care relaţiile dintre state sunt fundamentate pe neîncrederea reciprocă. Iar liderul turc adaugă la aceasta identitatea musulmană. Eu aş adăuga la aceasta, un comportament snob şi profund sfidător, o necorelare cu realităţile înconjurătoare.

Renunţarea la o construcţie megalomanică este un act de modestie recomandat de tradiţia islamică şi înţelepciunea perpetuată de secole în interiorul acesteia.

Istoria şi atrocităţile ei ne învaţă că de-a lungul timpului conflictele au fost şi rezultatul acţiunilor unor lideri care nu s-au ridicat deasupra vremurilor lor. Au preferat să moară în mocirla sfidării şi a ambiţiei prosteşti. Şi Muftiul Yusuf Murat ar trebui să înţeleagă că nu e nici momentul, nici timpul şi nici nu există necesitatea imperativă a unei moschei. Că într-o ţară în care oamenii mor din lipsa medicamentelor iar copiii, inclusiv cei turco-tătari din Dobrogea, nu au acces la educaţie – sau aceasta este una precară –, renunţarea la o construcţie megalomanică este un act de modestie recomandat de tradiţia islamică şi înţelepciunea perpetuată de secole în interiorul acesteia. Că renunţarea la acest proiect nu este rezultatul unei intimidări a minorităţii musulmane din România, ci înţelegerea perfectă a unei realităţi înconjurătoare şi … decizia unui lider care se ridică deasupra vremilor lui!

Criza de identitate naşte „candidaţii perfecţi“

La rândul său, când vine vorba de ameninţarea teroristă, statul român trebuie să înveţe din realitatea tristă  a Europei Occidentale. Şi în România, vine din urmă o generaţie de convertiţi şi una a copiilor acestora care, oricât de mult s-ar evita, ei sunt cetăţeni cu drepturi depline ai acestui stat. Şi oricât de curios ar părea – aceştia sunt cei mai expuşi radicalizării sau seduşi de idealurile mesianice ale predicatorilor islamului radical. Oricât ar părea de nefiresc, nu este vorba aici de războiul Occidentului cu Orientul sau cu Islamul, ci de o teribilă schimbare internă a ceea ce numim, generic, Occident. De o schimbare din interior a lumii noastre, da, da...NOASTRE!! De cetăţeni naturalizaţi sau născuţi în lumea occidentală, pe care o detestă şi pe care nu o (mai) simt ca fiind a lor.

Sistematic respinşi, într-o perpetuă acţiune de dovedire a cât de loiali sunt faţă de ţările native europene, obosiţi de neîncrederea şi declaraţiile generalizatoare a unor lideri iresponsabili precum Traian Băsescu, repetatele stigmatizări în cadrul comunităţii musulmane sau priviţi ca outsideri ai islamului, hărţuiţi de o avalanşă de cereri concise dar sfidătoare – da, ei sunt cei pe care cu bună ştiinţă sau nu, îi aruncăm în braţele mlădioase şi perfide ale celor care îşi caută prada. Ei sunt cei care scapă din atenţia atât a Muftiului, cât şi a autorităţilor. Ei sunt cei care nu-şi găsesc locul, iar profunda criză de identitate îi transformă din rătăcitori în voci radicale şi îi face să adopte cauze şi conflicte care nu sunt ale lor, dar după binecunoscutul brain-washing, sunt candidaţii perfecţi.

Ar fi bine ca ei să se ducă spre o moschee autorizată, să fie sub controlul statului şi atâta gargară ar înceta. E logic să te bucuri că ţi se poate oferi un loc unde pot fi monitorizaţi, dar realitatea europeană ne-a arătat contrariul. Nu e suficient! Şomajul, teribilismul, discriminarea, nedreptatea, discursul instigator la ură sunt pietre de temelie ale fundamentalismului.

Când liderii musulmani tac în faţa terorismului

Iar peste aceasta vine tăcerea sfidătoare şi aprobatoare a întregii lumi musulmane care s-a osificat în faţa fenomenului numit terorism. Liderii lumii islamice de astăzi s-au dovedit incapabili să reacţioneze faţă de un flagel în faţa căruia ei ştiu că deţin antidotul. Într-o lume caracterizată de obedienţă dusă la paroxism e greu şi foarte greu să pătrunzi în complexitatea alegerilor acestor indivizi. Consider că astfel de iniţiative trebuie analizate nu doar cu atenţie, ci cu o profundă cunoaştere a realităţii înconjurătoare. Declaraţii profund jignitoare „Muftiule, ciocul mic” pot face deliciul unor măscărici simpatizanţi ai aceluiaşi măscărici, dar în acelşi timp pot da naştere la o puternică solidaritate care poate deveni foarte uşor reacţionară.

Aici nu e vorba de intimidare, de frică, de cursa celui „care pe care”, e vorba de declaraţii şi atitudini responsabile care să nu scindeze, care să nu dea naştere la antagonisme. Observaţia este şi pentru o parte şi pentru cealaltă. În situaţia de faţă – nimeni nu cedează şi nimeni nu pleacă capul, ci învăţăm să trăim împreună şi mai ales să facem faţă împreună unui pericol precum terorismul. Acest flagel nu ameninţă doar copiii şi tinerii creştini ai Europei, ci şi pe copiii mei sau ai prietenilor mei care îşi asumă la fel de bine identitatea musulmană precum pe cea europeană.

E foarte posibil să bat câmpiii. Am încercat doar o minimă viziune din interior, vă asigur însă că sunt alte sute de puncte de discutat. Şi, ca sa închei, ca musulmană am adoptat poziţia criticii şi autocriticii ca o recunoaştere a supremului dar facut de Dumnezeu Omului, şi anume, Libertatea de gândire şi conştiinţă! Renunţarea la aceste valori sunt printre flagelurile supreme care au condamnat lumea islamică la bigotism, false valori, falşi învăţaţi, false atitudini şi priorităţi. Cu exceptia notabilă a Turciei şi culmea! a Iranului, statele musulmane cultivă o educaţie schizofrenică pe care o exportă apoi către statele unde iaraşi culmea! îşi caută libertatea!

Teologizarea fiecărui gest şi simţiri, dar mai ales reducerea la tăcere a oricarei persoane din interior care a sesizat incompatibilitatea şi ipocrizia, critica şi autocritica sunt lucrurile despre care voi vorbi întotdeauna şi ale căror urmări mi le asum. Pentru că este nedrept să accept să mi se confişte valorile, religia, zâmbetul, simţul umorului, dragostea şi setea de cunoaştere, dar mai ales dreptul de a gândi.

Aşadar, în contextul celor expuse, aştept acţiuni responsabile, analize lucide şi o grijă reciprocă faţă de respectul unuia faţă de celălalt. Şi n-am să obosesc să spun niciodată cât de frumoasă este această lume atât de diferită. Avem datoria să lăsăm copiilor noştri o lume din a cărei frumuseţe noi nu am ciopârţit, ci am contribuit la ea!

[1] Tahsin Gemil indică cifra de 35.000 de tătari ( Tahsin gemil ”Problema etnogenezei tătarilor”) www.tatar.ro

[2] Tabelul poate fi consultat la: http://www.recensamantromania.ro/rezultate-2/

[3] Predica de după rugăciunea rituală de vinerea

cea a profesorului Adrian Cioroianu