Cum se pregătesc francezii de sfârşitul lumii. Ce este metanoia şi care este stadiul actual al dezastrului

Interesul francezilor pentru teoriile sfârşitului lumii au explodat odată cu pandemia de coronavirus, însă „la collapsologie”, termenul care semnifică în Franţa prăbuşirea civilizaţiei aşa cum o cunoaştem azi, nu invită neapărat la un viitor sumbru, deşi predicţiile sunt unele aspre, ci la o pregătire pentru ce va urma.

Mişcarea se bazează pe asumpţia că schimbările climatice, împuţinarea resurselor şi dispariţia speciilor sunt semnale că lumea se îndreaptă vertiginos către distrugere. Ideea are o alură atât de reală că însuşi premierul francez Edouard Philippe a mărturisit că mişcarea îi produce o mare nelinişte.

Cei mai mulţi adepţi vin din rândurile celor care trăiesc în oraşe şi au cel puţin studii universitare. Aşa numită ştiinţă a prăbuşirii lumii a fost inspirată în Franţa de cercetătorul şi scriitorul american Jared Diamond care a scris „Collapse: How Societies Choose to Fail or Succeed” (Prăbuşirea: cum îşi decid societăţile eşecul sau succesul). Înainte de pandemie, circa 65% dintre francezi s-au arătat convinşi că civilizaţia se va destrăma în viitorul apropiat, dar recent ideea s-a transformat dintr-o simplă viziune într-o stare de urgenţă acută.

Odată cu carantinarea ţării, tot mai mulţi francezi s-au alăturat grupurilor de Facebook sau cursurilor de instruire asociate cu mişcarea, în măsura în care adepţii îşi exprimă credinţa că pandemia este un semn indubitabil că era „termo-industrială” se află în agonie.

Unul dintre preoţii ei superiori, Yves Cochet, fost ministru al mediului în anii 2000 - care a înfiinţat think tankul Momentum şi a părăsit oraşul pentru a trăi la ţară o viaţă mai puţin dependentă de consum, unde se deplasează cu cal şi căruţă - a prezis începutul sfârşitului până în 2030.

„Ei bine, cred că se întâmplă şi mai repede decât ne-am imaginat”, a declarat el pentru Le Monde, precizând că el s-a aşteptat ca totul să debuteze cu o criză petrolieră sau un eveniment climatic.

„Mulţi oameni s-au aflat în faza negării”, a observat Loïc Steffan, economist şi autorul cărţii „Don’t Be Scared of Collapse” (Nu te teme de prăbuşire).

 Pagina sa de Facebook „"The happy collapso” (prăbuşire fericită”) a câştigat 5.000 de noi membri în timpul perioadei de carantină ajungând la un total de 30.000.  Acesta a explicat pentru France Info că negarea este prima fază a unui proces pe care collapsologii îl numesc „metanoia” sau „atingerea stadiului de credinţă în ceea ce ştiam deja”. „Odată cu Covid, conştientizarea faptului că societăţile noastre sunt fragile ajunge în prim-plan. Un virus minuscul e capabil să pună lumea în genunchi, hiperconectarea lumii pune o problemă majoră ...strategiile de protecţie a sănătăţii mintale încep să se destrame”, a spus el.

Covid-19 nu anunţă prăbuşirea totală a statului şi a domniei legii, ci este mai degrabă „o probă de costume, un soi de test de stres care ne ajută să înţelegem ce funcţionează şi ce nu”, a explicat acesta.

Mai mult decât supravieţuire

Colapsologii sunt diferiţi de adepţii supravieţuirii în eventualitatea unui sfârşit al lumii aşa cum o cunoaştem: dacă aceştia din urmă fug şi se refugiază pe undeva, primii vor să se ajute unii pe alţii în vederea creării unei rezilienţe de grup. „E acelaşi punct de plecare, dar nu şi acelaşi răspuns. Colapsologul vrea să salveze societatea. Survivalistul este un individualist”, a explicat Steffan, un autoproclamat optimist.

Tot mai mulţi francezi se gândesc să se mute în zone rurale. Frédérique Porquet va părăsi luna viitoare din Val d’Oise de lângă Paris împreună cu soţul şi fiicele lor, întrucât vrea să fie pregătită şi să nu „depindă de aprovizionarea din supermarketuri” după ce a văzut ce s-a întâmplat vreme de o lună odată cu izbucnirea epidemiei: „pentru că, e un fapt cert, am văzut cu ochii noştri, a fost fiecare pentru el”.

Totodată, cererile pentru cursuri de colapsologie au crescut, potrivit lui Rémi Richart, expert IT care duce o viaţă autosuficientă în Cantal împreună cu familia sa de 10 ani. Ei au o maşină de spălat cu pedale şi folosesc un cuptor pe energie solară. Cursul lor despre „rezilienţă”, axat pe tehnici referitoare la un trai independent de o societate „în pragul disoluţiei”, a atins capacitatea de înscriere pentru această vară şi cererile nu contenesc. „Mulţi oameni sunt extrem de grăbiţi”, a declarat el pentru Le Figaro.

Totuşi nu toţi cei care îmbrăţisează viziunea sunt de părere că criza declanşată de coronavirus este punctul de pornire al unei prăbuşiri iminente. „Criza coronavirusului, oricât de tragică ar fi, a scos la iveală nu doar fragilitatea societăţilor moderne, dar şi capacitatea lor de rezistenţă”, a scris Laurent Joffrin, editorul publicaţiei Libération. În pofida faptului că au fost supuse unei presiuni enorme, sistemele de sănătate şi economiile nu au făcut implozie, iar criza ar putea accelera nevoia de a implementa o tranziţie ecologică mai rapidă”, a spus el.

„Cu alte cuvinte, cum a spus Tintin în The Shooting Star: Sfârşitul lumii s-a amânat!”

Potrivit New York Review, Pablo Servigne este unul din gânditorii din fruntea noii ştiinţe a prăbuşirii în versiunea ei franceză şi cât se poate de serioasă. El a scris împreună cu Raphaël Stevens cartea „Comment tout peut s’effondrer: petit manuel de collapsologie à l’usage des générations présentes” (Cum se prăbuşesc lucrurile: scurt manual de colapsologie pentru generaţiile actuale) şi cel care a oferit diagnosticul de civilizaţie „termo-industrială”, propunând o gândire neconvenţională şi critică asupra soluţiilor ecologice precum „dezvoltare sustenabilă”, „cultivare ecologică” sau tranziţia energetică.

Povestea societăţilor se referă la interacţiunea oamenilor cu mediile naturale şi istoria e mereu una circulară: oamenii îmbină momentele de armonie cu mediul şi perioadele de concentrare urbană, centralizare politică şi impulsurile de exploatare a resurselor naturale peste limitele existente. 

Limite imposibil de trecut

Autorii spun că viziunea unei societăţi industriale ecologice nu ia în calul limitele imposibil de trecut, spre deosebire de acelea aşa-numite soft, precum arderea tuturor combustibililor fosili care pot fi produşi şi încălzirea planetei la pragul maxim. Tranziţia la o energie regenerabilă precum cea eoliană şi solară vine însoţită de asumpţia că e posibilă o expansiune exponenţială a utilizării energiei. Or aceste noi tehnologii depind de exploatarea unei cantităţi limitate de metale rare. Iar accesul la ele se transformă rapid într-o bătălie geopolitică în sine, potrivit de exemplu lui Guillaume Pitron, autorul La guerre des métaux rares. Apoi, mai spun cei doi autori menţionaţi, slăbiciunea fatală a gândirii ecologice tradiţionale este inabilitatea a gândi dincolo de creşterea economică.

Cochet, fostul ministru francez al mediului, îşi imaginează soluţiile în următorii termeni: „Trebuie să ne pregătim pentru regiuni bio reziliente la scară mică, pentru doar câteva mii de locuitori. Circuitele economice trebuie concepte la scara ecosistemelor locale şi resurselor, ocolind lanţurile de aprovizionare globală. Viziunile asupra unei vieţi bune bazate pe mobilitate nelimitată şi extinderea dorinţelor umane trebuie înlocuite de o etică a înrădăcinării, a bucuriei vieţii şi a muncii într-un spaţiu definit. Asumpţia noastră a istoriei ca proces continuu de centralizare şi unificare - care se îndreaptă spre statul universal - se loveşte de zidul ecologic: Până în 2035, Republica Franţa, Uniunea Europeană vor înceta să existe”.