Măcelul cumplit care a încheiat cel de-al Doilea Război Mondial în Europa. Răzbunarea cruntă care a cutremurat Balcanii
0Ultima bătălie din Cel De-al Doilea Război Mondial, pe teritoriul Europei, s-a dat pe 15 mai 1945. A fost un adevărat masacru, în care cei veniți să cucerească popoarele Bătrânului Continent, adepți ai extremismului și epurărilor etnice, au fost uciși fără milă.
Pe data de 7 mai, Germania Nazistă a capitulat total și necondiționat. Pentru armatele germane, dar și pentru cele ale statelor aliate Axei, începea o luptă contra-cronometru pentru supraviețuire. Cei care veniseră să cucerească popoarele Europei și să comită crime în numele unor ideologii extremiste, căutau îndurare și scăpare în mâinile inamicilor din Occident.
Ultima bătălie de pe teritoriul Europei, în care au fost implicate armatele Axei a avut loc la Poljana (Slovenia de astăzi), pe 15 mai 1945, la mai bine de o săptămână de la capitularea Germaniei Naziste. Lupta s-a terminat cu un masacru cumplit, un simbol al ferocității și capacității distructive a celui mai cumplit conflict din istoria omenirii.
Genocid și teroare în Balcani
Ultima bătălie din Cel De-al Doilea Război Mondial a avut loc pe teritoriul Sloveniei, de astăzi, și a implicat mai multe forțe ale Axei contra armatei Iugoslave. Acest teritoriu era o zonă sensibilă a marelui război. În anul 1941, Iugoslavia a fost invadată de Germania Nazistă și alițaii săi, Italia, Bulgaria și Hungaria, țări dominate de regimuri fasciste. Slab echipată și atacată din toate părțile, Iugoslavia a capitulat după numai 11 zile. Hitler a decis împărțirea Iugoslaviei între statele Axei. Așa a luat naștere Statul Independent Croația (cunoscut drept NDH), condus de ultranaționalistul Ante Pavlevic, liderul grupării fasciste Ustaše. În teritoriul ocupat, iugoslavii s-au organizat în armate de partizanii.
Pe de o parte erau cetnicii, monarhiști sârbi, iar de cealaltă parte partizanii comuniști ai lui Josip Tito. În ciuda diferențelor ideologice, ambele grupări au colaborat în lupta contra marionetelor lui Hitler și mai ales pentru a se apăra de genocidul comis de extremiștii Ustaše împotriva etnicilor sârbi, evrei și romi. Din 1943, trupele de partizani sârbi au fost recunoscuți de trupele Aliate. În teritoriile ocupate, regimul fascist al Statului Independent Croat, prin gruparea sa extremistă Ustase, au făcut ravagii.
Cei care nu susțineau regimul erau marginalizați iar populația considerată „element-indezirabil” a fost efectiv supusă exterminării. Se estimează că Ustase a ucis peste aproximativ 400.000 de sârbi, 30.000 de romi și în jur de 40.000 de evrei. În anul 1941, în satul Jasenovac, pe teritoriul Iugoslaviei, a fost amenajat un lagăr de exterminare, în care au pierit numeroși etnici sârbi, romi și evrei, sub coordonarea lui Ustase. Sub oblăduirea lui Hitler, regimurile fasciste semănau teroare în Balcani. Toți cei considerați „elemente indezirabile” de liderii marionetă ai Germaniei Naziste erau hăituți, deportați, exterminați.
Ultima bătălie a Celui De-al Doilea Război Mondial, în Europa
La începutul anului 1945, sorții războiului au întors roata în Europa. Puterile Axei, în frunte cu Germania Nazistă erau ca și înfrânte. Din vest veneau trupele americane și britanice iar din est se declanșase tăvălugul sovietic, și nimic nu părea să-i mai poată sta îm față. Mussolini a fost ucis de partizani, Hitler s-a sinucis în buncărul său, iar pe 8 mai capitularea necondiționată a Germaniei Naziste intra în vigoare. Trupele germane dar și ale aliaților, împrăștiate prin Europa s-au trezit într-o capcană mortală. Cei care au decis soarta a milioane de oameni, cu doar patru ani în urmă, acum erau vânați și erau obligați să lupte pentru supraviețuire.
Scopul coloanelor militare ale Germaniei Naziste, dar și ale unităților extremiste croate era să forțeze ieșirea din zonele controlate de partizanii iugoslavi, dar și de Armata Roșie, către Austria, acolo unde se aflau trupele britanice. Nemții și croații erau conștienți că dacă ajung prizonieri ai armatei iugoslave, nu vor avea parte de milă. În schimb, sub custodia britanică se așteptau să primească statutul de prizonier de război, cu respectarea cutumelor internaționale. O coloană de 30.000 de soldați, din grupul de Armată E au început să caute scăpare către nordul Austriei, pentru a se preda britanicilor. Această coloană era compusă din trupe germane ale Wehrmacht și Waffen SS, din escadroane croate Ustase și Gărzile Naționale, brigăzi ale Gărzilor Naționale Slovene dar și Corpurile de Cavalerie Cazacă aflate în serviciul Germaniei.
Tito, liderul armatei de partizani iugoslavi a decis ca naziștii și aliații lor să nu scape nepedepsiți. Mai ales după masacrele Ustase contra sârbilor. Așa că a dat ordin ca două divizii, a III-a și a IV-a să taie calea coloanei în retragere și să captureze cât mai mulți soldați ai Axei. În timpul urmăririi, grupe de partizani au început deja să prindă și să execute pe loc soldați germani și croați. Pe 14 mai, în jurul orei 9.00, dimineața, coloana de germani, croați și sloveni a încercat să forțeze blocada iugoslavă în zona satului Poljana, aproape de granița cu Austria. Imediat au început luptele cu trupele iugoslave, cu schimburi de artilerie de-o parte și de alta. În timpul nopții și în dimineața zilei de 15 mai trupele Axei au fost spulberate.
O parte a soldaților au fugit peste dealuri încercând să ajungă în Austria, alții au rămas, cuprinși de confuzie. Se profila un măcel cumplit. În acel moment au intervenit însă britanicii staționați în Austria. O divizie de tancuri englezești a ajuns la Poljana și a încercat să medieze situația. Imediat, soldații Axei au ridicat steagurile albe, anunțând că se predau englezilor. Pierduseră peste 350 de oameni și sperau să scape de partizanii lui Tito.
Peste 30 de zile de măcel
Britanicii nu s-au legat la cap cu ei și i-au obligat să se predea armatei iugoslave. Luați în custodie de iugoslavi, mulți prizonieri au fost efectiv măcelăriți de partizani. Martori oculari precum Teodor Pavic, curier pentru armata Statului Independent Croat, mărturisea că partizanii iugoslavi au tras cu mitralierele și mortierele către coloana de prizonieri. Au urmat și alte repatrieri, în special croați din Ustase. Inițial, trupele iugoslave au respectat statutul prizonierului de război, dar mai apoi a început măcelul. Partizanii executau individual sau în grupuri, croați, sloveni, cetnici. Pe lângă prizonierii de război, au avut de suferit și civili, toți cei bănuiți de legături cu Ustase sau Gărzile Patriotice croate sau slovene. Într-un interval de o lună de zile, numărul victimelor a crescut rapid la aproape 100.000.
„Este foarte dificil de stabilit câți au fost omorâți de partizani între mai și iunie 1945, mai ales fiindcă istoricii, în funcție de origine sau ideologie, oferă date diferite. Din punctul meu de vedere, numărul cel mai apropiat de realitate este cel de 80.000 de victime, număr raportat de istoricul austriac Michael Portmann. Cu toate acestea, apar mereu morminte comune, mai ales în Slovenia, cu sute și mii de cadavre. Numărul victimelor, în aceste condiții, poate ajunge la 100.000”, precizează istoricul Alvaro Penas, într-un interviu acordat publicației European Conservative. Britanicii au fost acuzați că au dat pe mâna partizanilor, prizonierii de război. Dar soarta acestora fusese deja hotărâtă la Ialta.
„Soarta refugiaților, militari și civili a fost decisă la Conferința de la Ialta. Stalin a cerut ca toți cetății sovietici care au luptat de partea nemților, să-i fie predați.Iar iugoslavii intrau în această categorie, inclusiv croații și slovenii. La început, britanicii le-au promis soldaților și civililor refugiați la Bleiburg, în Austria, că vor fi duși în Italia. Dar trenurile în care au fost îmbarcați s-au dus direct în Iugoslavia, iar toți ce aflați în vagoane, dați pe mâna partizanilor. În alte situații, britanicii au refuzat să-i preia în custodie pe cei care se predau și, la fel, i-au dat pe mâna partizanilor. Această situație a durat câteva zile, până când mareșalului Harold Alexander a ordonat ca niciun prizonier să nu mai fie predat, împotriva voinței sale. Mai târziu, britanicii s-au justificat spunând că Tito promisese condiții și tratament uman pentru prizonieri”, adaugă, în același interviu, Alvaro Penas.