Mastodonţii României: cutremurătoarele poveşti de pe marile şantiere din vremea lui Ceauşescu. Munca, teroarea şi Securitatea de la Porţile de Fier, Casa Poporului sau Transfăgărăşan
0Perioada comunistă „împroşcăie” cu paradoxuri. De-o parte, zeci de mii de suflete chinuite, iar mii de oameni morţi pentru construirea mastodonţilor de mândrie naţională, comunistă. De cealaltă, economia capitalistă care încă face profit prin funcţionarea lor. adevarul.ro vă invită la o ”plimbare” prin culisele istoriei unor construcţii ca Porţile de Fier sau Vidraru, dar şi ale celor mai opulente, cum este Casa Poporului.
Casa Poporului sau fortăreaţa dictatorului Nicolae Ceauşescu, monument ridicat în Epoca de Aur, ascunde în spatele opulenţei şi a uşilor sculptate în lemn, numeroase poveşti. Anca Petrescu, arhitectul care a proiectat Casa Poporului povesteşte lucrurile neştiute despre impresionanta clădire, despre cât de reale sunt miturile morţilor de pe şantier, al tunelurilor, dar şi care este legătura dintre opulenta clădire şi maidanezi.
Câţi cunoscu că de fapt, ridicarea unui monument strategic nu a fost pe deplin ideea lui Nicoale Ceauşescu. Încă de pe vremea lui Carol al ll-lea se discuta în cercurile importante ale ţării despre o astfel de construcţie, fără a fi botezată Casa Poporului.
După cutremurul devastator din anul 1977, ideea unui asemenea edificiu a început să încolţească în mintea dictatorului care se afla la putere şi care voia să-şi construiască propriul oraş. Aşa a ajuns Nicolae Ceauşescu să organizeze un concurs la care au participat 17 colective de arhitecţi, care mai de care mai talentaţi.
Porţile de Fier, cel mai ambiţios proiect de exploatare a potenţialului hidroenergetic al Dunării
Sistemul Porţile de Fier I este una din cele mai mari construcţii hidrotehnice din Europa şi cea mai mare de pe Dunăre, cu o putere instalată de 2235 de MW. Lacul său de acumulare cu un volum de peste 2200 milioane mc se întinde de la baraj până la confluenţa cu râul Tisa.
Toate documentele privind proiectarea, execuţia, obligaţiile reciproce şi exploatarea cuprinse în Acord şi Convenţii au fost semnate la 30 noiembrie 1963 de către conducătorii celor două state.
Avea să fie cel mai ambiţios proiect de exploatare a potenţialului hidroenergetic al Dunării, dar şi de mbunătăţire a navigaţiei şi de control al inundaţiilor. A fost prima colaborare transfrontalieră dintre România şi Serbia. “Să nu uităm că această lucrare s-a realizat de cele două ţări într-o deplină armonie şi înţelegere chiar dacă tratativele au durat o perioadă mai lungă”, a spus inginerul Nicolae Mănescu – director Grup Şantiere “Porţile de Fier”. Cele două părţi au convenit că atât costurile, cât şi rezultatele să fie împărţite în mod egal.
18.000 de oameni, sacrificaţi pentru realizarea barajului de la “Izvorul Muntelui”
Construirea Barajului şi a Lacului de acumulare de la Bicaz a adus pe de o parte profit întregii zone, pe de altă parte suferinţa a zeci de mii de oameni. Aproximativ 2300 de familii au avut de suferit, deoarece 22 de sate au fost strămutate.
Inginerul român Dimitrie Leonida a fost cel care a gândit proiectul iniţial al complexului hidroenergetic de la Bicaz. Pentru el, energia electrică produsă la Bicaz- Stejaru ar fi dus la dezvoltarea economică a Moldovei, având un puternic impact asupra agriculturii şi industriei.
Foto
Prima variantă a proiectului presupunea realizarea unui lac de acumulare şi construirea unui baraj cu o uzină hidroelectrică, în zona dintre satul Cârnu şi gura de vărsare a Izvorului Muntelui. Această versiune a picat din cauza faptului că înălţimea redusă de la care curgea apa ar fi produs o putere electrică scăzută.
Hidrocentrala de la Vidraru şi Transfăgărăşanul, construite cu sacrificiul a sute de oameni morţi
Viata pe şantiere nu a fost niciodată uşoară, iar Vidraru şi Transfăgăraşan nu a făcut excepţie. Civili şi militari lucrau în condiţii de muncă precare şi dormeau în barăci friguroase pline de igrasie, cu grup sanitar la comun. Muncitorii care aveau nevoie de îngrijiri medicale erau duşi la cel mai apropiat dispensar cu basculanta. Aceeaşi soarta o aveau şi cei accidentaţi la locul de muncă, fericiţi însă că au scăpat cu viaţă.
Zeci de poliţişti asigurau liniştea în coloniile muncitoreşti, însă stăpâna absolută era Securitatea. Câţiva securişti aveau birouri permanente în cadrul şantierului şi se ocupau de supravegherea tuturor muncitorilor. Nu exista nici o vizită importantă a vreunui lider comunist sau şedinţă la care acesta să participe alături de oamenii muncii, fără ca muncitorii să nu fie foarte bine verificaţi.
Canalul Dunăre-Marea Neagră, chinul a 100.000 oameni
Braţul artificial al Dunării taie judeţul Constanţa pe jumătate, pe traseul Văii Carasu. Se întinde pe o distanţă de 75 kilometri, între Cernavodă şi Agigea, cu punct final în Portul Constanţa. Are o ramificaţie nordică, cu bifurcaţie la Poarta Albă, care duce la Midia Năvodari – alţi 30 kilometri – care fac legătura cu Portul Midia şi lacul Taşaul.
Glorioasa realizare a epocii comuniste a fost chinul a 100.000 oameni, majoritatea intelectuali de frunte ai României. Ei au fost trimişi la Canal pentru reeducarea în spiritul „omului nou“. Pe tot traseul erau lagăre de muncă forţată, în care erau închişi bărbaţi şi femei, puşi să muncească efectiv cu mâinile goale la săparea Canalului.
Torturile şi condiţiile inumane de pe şantier a dus la moartea a mii de oameni – fie ucişi de torţionari, fie răpuşi de boli sau accidente de muncă, fie prin sinucidere. Numărul exact al pierderilor de vieţi omeneşti a rămas necunoscut.
La acest articol au contribuit: Corina Macavei, Anca Sevastre, Cezar Pădurariu, Cristina Răduţă, Laurenţiu Ionescu, Sînziana Ionescu.