Lagărul memoriei

„Leagănul respiraţiei“ a fost publicat în Germania cu doar câteva luni înainte ca Herta Müller să primească Premiul Nobel pentru Literatură. Romanul vorbeşte despre deportarea din 1945 a minoritarilor germani din România în lagărele sovietice.

Leo Auberg se confruntă cu memoria celor cinci ani petrecuţi într-un lagăr ucrainean de muncă forţată:

„De şaizeci de ani mă silesc noaptea să-mi aduc aminte de obiectele din lagăr. Ele sunt obiectele mele din valiza nocturnă. De la întoarcerea mea din lagăr, noaptea nedormită este o valiză din piele neagră. Iar valiza asta o port sub fruntea mea. Atât doar că de şaizeci de ani încă nu ştiu dacă nu pot dormi fiindcă vreau să-mi amintesc acele obiecte, ori tocmai dimpotrivă. Dacă nu cumva mă războiesc cu ele fiindcă oricum nu pot dormi. Indiferent cum, noaptea-şi face valiza ei neagră împotriva voinţei mele. Şi chiar dacă nu trebuie, ci o vreau eu însumi, tot aş prefera să nu trebuiască să vreau. Uneori obiectele din lagăr se năpustesc asupra mea nu sucesiv, ci în haită. Aşa se face că ştiu că obiectelor care mă bântuie nu le pasă defel de amintirea ce le-o port, sau nu atât de ea, ci că vor mai ales să mă chinuiască. Numai ce-mi trece prin minte că de bună seamă am luat cu mine ac şi aţă în trusa de voiaj, că pe dată se bagă pe fir şi prosopul despre care nu ştiu cum arăta. La care se adaugă şi forfecuţa de unghii despre care nu ştiu dac-o aveam cu mine. Pe deasupra şi-o oglinjoară care exista au ba. Şi-un ceas de mână despre care nu ştiu pe unde s-o fi rătăcit, presupunând că-l luasem cu mine. Mereu mă caută obiecte care poate că n-au avut de-a face cu mine. Vin peste mine noaptea şi vor să mă deporteze, să mă ducă înapoi acasă în lagăr. Şi pentru că vin în haită, îmi rămân înfipte nu doar în creier. Am o strângere de stomac ce-mi suie până-n cerul gurii. Leagănul respiraţiei se dă peste cap, răsuflu iute şi sacadat..."

Foamea de limbaj

Confesiunea sibianului Leo Auberg nu este construită ca o poveste a supravieţuirii, ca „romanul" unei vieţi, ci ca un fel de inventar al memoriei, deopotrivă secvenţial, introspectiv şi liric. Căci memoria este cu adevărat intriga acestui roman - moralmente vitală, memoria este tot (o formă de) respiraţie: oxigenează viitorul -, iar memoria este mai ales o chestiune de limbaj. De aceea, momentele acestei naraţiuni sunt, de fapt, „momente" ale memoriei, exerciţii, proiecţii, aproximări şi căutări, poeme şi jocuri de cuvinte. Leo Auberg este nu atât un personaj, cât o voce care, după experienţa ororii, îşi caută încă tonul şi cuvintele. Efectul deportării este exilul interior, o formă de coexistenţă captivă înăuntrul memoriei capricioase şi involuntare, o post-tortură ce implică deopotrivă rememorarea („recidivarea în lagăr" - limbajul e autonom) şi in-comunicarea ororii („aceste cuvinte improprii" - limbajul e convenţional).

Deopotrivă unealtă a captivităţii, dar şi „despachetare" de sine, limbajul este fatalmente un substitut precar, dar necesar. Aşa cum, în lagăr, cuvintele hrăneau fantezia celor înfometaţi. Foamea devine curând registrul limbajului, foamea de cuvinte fiind astfel o metaforă cu dublu sens în acest roman în care foamea este suprapersonaj. Obiect al torturii, delir (colectiv) permanent, o perversitate şi o absurditate care degradează, umileşte şi ia minţile, foamea este şi corporalizată spiritual: un companion, o prezenţă, un fel de Înger Terminator („Îngerul foamei") care-i împinge pe deţinuţii înfometaţi să viseze mese copioase şi să-şi povestească reţete culinare, să fure, să-şi încălzească stomacul la soare sau să mănânce nisip.
Personajele şi replicile de teatru absurd ale lagărului, gesturile deopotrivă ale cruzimii şi delicateţei dintre deţinuţi, rutina muncilor cu cimentul, zgura şi cărbunele, detaliile vieţii de lagăr, rutina, zădărnicia, frica, oboseala, mizeria - toate acestea capătă un suflu liric în suprapoemul foamei,  mai întâi de mâncare, apoi de limbaj; ambele forme ale hrănirii şi condiţii ale supravieţuirii. Oată întors acasă, Leo Auberg umple câteva caiete dictando cu scrisul său doar pentru a se confrunta cu „fiasco-ul lăuntric" al imposibilităţii de a se destăinui şi de a fi un martor credibil. Întoarcerea, ca şi scrisul este, în acelaşi timp, captivitate şi rătăcire, căci terenul lagărului s-a extins în interior dereglând pentru totdeauna leagănul respiraţiei, sintagmă care vorbeşte, de fapt, despre balansul perpetuu al tăcerii şi al vorbirii, al memoriei şi al imaginaţiei, al sinelui şi al celorlalţi, al intimităţii şi al singurătăţii... 

Info

Leagănul respiraţiei, de Herta Müller

Traducere: Alexandru Al. Şahighian

Editura Humanitas Fiction, 2010.