De ce iubiţi Bucureştiul? Poveştile neştiute ale vechilor bucureşteni, spuse de Tatiana Mărgescu
0Câte poveşti ale unor doamne şi ale unor domni din Bucureşti ascund, oare, străzile acestui oraş? Cum se face că, în ciuda tuturor bombănelilor zilnice, Bucureştiul rămâne, totuşi, un oraş-spectacol? Şi cel mai frumos devine Bucureştiul atunci când e povestit altora. Asta face Tatiana Mărgescu, în „Povestea unei doamne din Bucureşti“, publicată recent la editura Vremea în colecţia „Planeta Bucureşti“.
Tatiana Mărgescu, avocat, fiica unuia dintre cei mai cunoscuţi medici bucureştieni din interbelic, Nicolae Mărgescu, reuşeşte să fie nu doar un ghid perfect al propriior amintiri, ci şi un cronicar rafinat al unor vremuri care parcă obligă la nostalgie. „Povestea unei doamne din Bucureşti“, un dialog captivant altăuri de Victoria Dragu Dimitriu, autoare a 10 cărţi despre istoriile mari şi mici ale Bucureştilor, reuşeşte să spună mai mult decât poveştile locurilor şi ale oamenilor din viaţa palpitantă a avocatei. „Povestea unei doamne din Bucureşti“ e un adevărat glosar al celor mai frumoase istorii pe care străzile Bucureştiului le-au ascuns sub asfaltul zdrenţuit de timp.
„Dacă primii paşi i-am făcut ca nişte simple vizitatoare, îndrăgostite de oraş, atente la vitrine şi la reclame, la lucarne, frontoane şi marchize, la arbori, la ancadramente, la desenul câte unei monograme în fierul forjat al gardurilor sau al balcoanelor, mascheroane şi lujeri de stucatură, gata să surprindem schimbările, fericite sau nefericite, curând, în strada Muzelor, în faţa primei case din poveste, aceea de la numărul 13, unde a locuit când Ileana Jienescu, ne-am oprit şi am tăcut. Casa stil 1900, de la stradă, şi vila modernistă interbelică din fundul curţii, la fel de obosite de viaţă, cu tencuielile roase, ascunse după un gard copleşit de viţă sălbatică, îşi şoptesc numai pentru cei care o ştiu povestea veche.“
Victoria Dragu Dimitriu, Povestea unei doamne din Bucureşti. Tatiana Mărgescu, Editura Vremea, 2016, colecţia „Planeta Bucureşti.
Străzile Bucureştiului nu sunt făcute din beton şi balast. Ci din case, oameni şi amintiri. Poate că acesta e motivul pentru care străzile trăiesc mai mult decât oamenii care le străbat. Şi poate că, tot din acest motiv, toate drumurile se schimbă neîncetat, pentru a semăna cu oamenii care le locuiesc. „Povestea unei doamne din Bucureşti“, un dialog roditor între avocata Tatiana Mărgescu şi scriitoarea Victoria Dragu Dimitriu, surprinde exact acest Bucureşti, cu poveştile lui despre case şi oameni, cu prea destule dintre istoriile care l-au marcat iremediabil.
„Povestea unei doamne din Bucureşti“ are efectul spectacolului pe care-l creează Woody Allen în „Miezul nopţii în Paris“. E genul de volum care nu se citeşte acasă, ci cu o hartă în cealaltă mână. E, carevasăzică, motivul pentru care chiar şi cei mai vechi bucureşteni şi-ar dori să se piardă în spatele blocurilor înalte din beton şi sticlă, călăuziţi de amintirile şi poveştile aristocratei Tatianei Mărgescu.
Numai aşa ar putea afla, de pildă, despre policlinica avocaţilor, de lângă Palatul de Justiţie, înfiinţată de doctorul Ritivoiu şi dotată de medicul Nicolae Mărgescu cu instrumentar de la magazinul de obiecte medicale Bünger, de pe strada Ion Brezoianu, de lângă Cişmigiu. (Chiar ziarul „Universul“ de duminică, 25 februarie 1934, anunţa că instituţia a fost deschisă „cu aprobarea domnilor Al. Stârcea, prim-preşedinte al Curţii de apel, I. GH. Petrescu, prim-preşedinte al Tribunalului Ilfov, şi judecător preşedinte Aurel Boboc“: „Acest cabinet este pus sub conducerea benevolă şi dezinteresată a domnului doctor Nicolae Mărgescu, şi el oferă, în mod cu totul gratuit, consultaţiuni megistraţilor şi funcţionarilor jduecătoreşti, având în permanenţă un subchirurg care poate da ajutor medical în orice moment“).
Alte titluri din Colecţia „Planeta Bucureşti“.
Aşa ar putea afla şi despre fosta livadă cu caişi de pe strada Căpitan Preoţescu, care leagă bulevardul Mărăşeşti de strada 11 Iunie. Iată câteva note:
Plouă. De la fereastra deschisă privesc grădina. Aş vrea să invent cuvinte noi pentru ca să descriu ce văd. Dac-aş fi poetă, aş pune în versuri această grădină. Dac-aş fi pictoriţă, aş zugrăvi-o pe pânză în toată strălucirea culorilor şi luminilor. Caişi înfloriţi. Ploaie fină. Iarbă verde, pe jumătate acoperită de petale căzute din pomi. Pe margini de alee, flori de cais. Sărmană Jeni, iată paradisul, sub ochii tăi.
Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit (1932-1947).
Acum, acolo sunt nişte blocuri anodine. Când eram copil, priveam mereu grădina, împrejmuită cu gard de lemn, plină de caişi. În fiecare primăvară, când înfloreau caişii, răsăreau printre pomi, din iarbă, sute de lalele, galbene şi roşii. [...] Ocupa cam o treime din stradă. Spre noi era numai livadă. Tocmai la capătul curţii, aproape de gardul din spate, care dădea spre Grădina Luzana, un vestit restaurant de pe 11 Iunie, se afla o construcţie bătrânească, joasă, ce aparţinea familiei Stănescu. Domnul Stănescu era pacientul tatălui meu şi mie se părea foarte bătrân! [...] În livadă eram fericite, alergam în voie, ne legănam într-un hamac, pus acolo special pentru noi şi mâncam din caisele acelea parfumate, câte aveam poftă, rupându-le direct din pomi. Fericirea noastră nu durat decât vreo două veri, în 1948 livada a trecut în proprietatea statului, gardul demolat, caişii tăiaţi, bulbii lalelelor smulşi din pământ. În locul lor s-au plantat câteva straturi de flori, s-au adus bănci şi livada a devenit spaţiu public. [...] Când încă mai exista scuarul, de multe ori vedeam de la noi de la fereastră ceva ce nu înţelegeam foarte bine. În gardul din spate, care despărţea Grădina Luzana de fosta livadă de caişi, erau nişte spărturi. Şi uneori vedeam strecurându-se prin spărturi nişte doamne tinerele, care se grăbeau să iasă din grădina-restaurant şi să dispară pe străduţe. [...] Sigur, mai târziu mi-am dat singură seama, erau damele de companie.
Victoria Dragu Dimitriu, Povestea unei doamne din Bucureşti. Tatiana Mărgescu, Editura Vremea, 2016
Pentru cei care preţuiesc confesiunile, „Povestea unei doamne din Bucureşti. Tatiana Mărgescu“, de Victoria Dragu Dimitriu, apărută la editura Vremea, poate fi cea mai frumoasă căutare de sine prin vârstincul colb al oraşului. Iată ce spune autoarea despre această carte îmbibată în parfumul trecutului: „Poveştile doamnelor şi ale domnilor din Bucureşti nu sunt paseism, nu sunt fugă în trecut, nu sunt un refuz al prezentului şi nici al viitorului. Ele sunt numai căutarea de sine a acelui duh ridicat viu din cenuşa incendiilor, de sub copitele cailor, de sub şenilele invadatoare, din craterele bombelor, din ruinele cutremurelor, din apele inundaţiilor, din asuprire şi din uitare, din jaf şi minciună. A duhului care îşi găseşte casa vremelnică în fiecare din noi, trăitorii pe aceste locuri, ne înrudeşte şi ne înnobilează“.