Acordorul Arimune Yamamoto şi pianele călătoare de la Ateneu

0
Publicat:
Ultima actualizare:

La Ateneul Român, pe parcursul desfăşurării Concursului Enescu, un personaj anume a stârnit interesul spectatorilor la fel de mult ca şi concurenţii: acordorul Arimune Yamamoto, sosit în ţară la începutul lui septembrie, cu sarcina de a se îngriji de buna stare a celor două piane Shigeru Kawai trimise la Bucureşti.

Miercuri, 24 septembrie, semifinala Secţiunii Pian, puţin înainte de ora 11:00. Desigur, la momentul acesta al poveştii, habar n-am cum îl cheamă pe japonezul acesta înalt, cu şorţ negru şi geantă plină de ustensile, care se instalează la pian în pauza dintre primul şi cel de-al doilea concurent. Cred că mi se citeşte uimirea pe faţă – mie şi celorlalţi spectatori aflaţi în Sala Mare a Ateneului – căci acordorul, despre el vorbim, apasă clapele şi ascultă, trage de una şi de alta şi aproape că desface toate straturile pianului, pentru ajustări de ultim moment. Se fac zeci de fotografii cu telefonul – câţi dintre noi au mai văzut un pian dezbrăcat? – iar japonezul pare un soi de vrăjitor, dar unul care ştie clar ce are de făcut, nu bâjbâie. Operaţiunea aceasta, cu pianul cu toate la vedere, îi îngrijorează însă pe organizatori, care ştiu că la ora X se (re)intră în direct. „Două minute“, îi arată un domn în cămaşă albă acordorului – iar acordorul râde şi-şi continuă treaba; iar la 11 fix părăseşte pianul şi scena, după ce-şi va fi luat geanta cea voluminoasă, va fi fixat scaunul şi va fi şters clapele cu grijă, cu o cârpă moale. Cel de-al doilea concurent al semifinalei, grecul Vassilis Varvaresos, poate fi liniştit: pianul e pregătit.

Povestea se repetă, cu variaţiunile de rigoare, în toate pauzele dintre cei şase concurenţi – iar la finalul serii, după ora 20:00, când semifinala Secţiunii Pian a Concursului Enescu, ediţia 2014, se va fi încheiat, japonezul înalt, cu ochelari, va reveni la pian, pentru o ultimă vizită. Cu haina agăţată nonşalant de tija de metal care sprijină capacul mare, negru (îndrăzneli permise între prieteni vechi), acordorul îşi plimbă încet degetele mâinii stângi pe clape, în vreme ce cu dreapta trece aceeaşi cârpă moale pe carcasa din lemn. Scena asta e de o duioşie incredibilă – ca şi cum tatăl şi-ar înveli copilul înainte de culcare.

„Nu eram un bun pianist“

Vineri, 26 septembrie – în care aflu cine e şi ce face Arimune Yamamoto. Într-o zi ploioasă, umedă, care nu prieşte deloc pianului, îl cunosc pe acordor. Stăm pe canapelele vişinii din faţa garderobei – în sălile Ateneului repetă instrumentiştii, nu e loc pentru discuţii – iar Arimune Yamamoto, acordorul trimis la Bucureşti de reprezentanţa europeană a firmei Kawai, încearcă să-şi potolească neliniştea recuperând, cu ochii minţii, primele sale istorii muzicale.

Avea 5 ani, un băieţel din Tokyo studiind pianul – la una dintre numeroasele şcoli de muzică de pe teritoriul Japoniei. Şi a continuat să facă asta până în adolescenţă, pentru ca, la 19 ani, să meargă la şcoala de acordaj a firmei Kawai, din oraşul Hamamatsu.

„Nu eram un bun pianist. Aşa că a trebuit să aleg... Nu că a trebuit, am ales să fiu acordor”.

Îşi radiografiază trecutul cu ironie şi cu mult umor. „Pentru meseria aceasta se căutau pianiştii slabi; aşa, ca mine...“. Zâmbeşte larg. „Şi reprezentanţii companiei îţi spuneau: «Vino, te rog, să înveţi să acordezi». Pentru că avem, poate, 1.500 de şcoli de muzică în Japonia. Era nevoie să mai iasă unii... şi să devină acordori. Bineînţeles că-ţi verificau însă urechea muzicală“. Nu mă pot abţine: „Iar Dumneavoastră aveţi sigur, că pianele trimise la Bucureşti sună excelent“. Râde enigmatic: „Da, poate... Sper...“ Ne întoarcem acum 20 de ani în Japonia: „Pe-atunci, la şcoala din Hamamatsu absolveau 100 de acordori pe an; acum nu mai sunt atât de mulţi: doar 30-35“. Şi mai e o schimbare semnificativă: „Când m-am apucat eu, meseria aceasta era făcută în Japonia doar de bărbaţi; femeile nu puteau fi acordori. Acum, bărbaţii şi femeile sunt jumătate-jumătate“.

Ateneu vs Sala Palatului

După un an la şcoala de acordaj din Hamamatsu şi după numeroase teste, Arimune Yamamoto era pregătit să preia uriaşa responsabilitate de a acorda minunatele piane Kawai manufacturate la fabrica din Japonia; vă spun doar că pentru realizarea unui pian de concert ca acelea trimise la Concursul Enescu e nevoie de aproape 15 ani (lemnul se usucă natural) şi că o astfel de bijuterie poate fi folosită de la 80 până la 100 de ani. „Bineînţeles că trebuie să mai repari una, alta, să mai schimbi piese, coarde, dar pianul este, în sine, un instrument foarte puternic“.

O vreme acordor în Tokyo şi apoi, pentru o perioadă, lucrând la realizarea pianelor de concert la fabrica din Hamamatsu, Arimune Yamamoto locuieşte astăzi la Düsseldorf şi însoţeşte la concursuri, festivaluri şi recitaluri din Europa acele piane aflate în depozitul Kawai din Germania. În România a fost până acum de patru ori, la Festivalul şi la Concursul Enescu, aşa că e în măsură – deşi cu inima îndoită, de parcă nu s-ar cădea – să facă o comparaţie de cunoscător între Ateneu şi Sala Palatului. În definitiv, a trebuit să acordeze piane şi pentru una, şi pentru cealaltă.

„Ateneul e o sală minunată, cu un sunet foarte frumos. Sala Palatului, pe de altă parte, pentru pianişti, pentru cei care cântă muzică clasică în general, e foarte dificilă. Dar poate că n-ar trebui să spun asta...“.

„Meseria noastră nu se adresează numai pianului”

Bun, bun, dar ce face concret un acordor? Cum ţine el pianul vesel, fericit? Domnul Yamamoto învăluie câteva reguli într-un răspuns metaforic; până la urmă, nu de reţete e nevoie aici: „Nu e suficient să ai o ureche fină, să simţi muzica; ai nevoie şi de capacitatea de a adapta pianul în funcţie de nevoile fiecărui interpret şi de rezonanţa sălii. Obiectivul este întotdeauna acelaşi: pianul trebuie să fie atât de bine acordat încât, sub atingerea interpretului, să stârnească emoţie în fiecare dintre ascultători”.

Înţeleg acum de ce Arimune Yamamoto s-a aflat la pian în pauza dintre fiecare doi concurenţi ai semifinalei, pregătind instrumentul pentru fiecare tip de interpretare – şi îl rog să împărtăşească şi alte poveşti de acordaj:

„În mod normal, într-un concurs de pian, artiştii sunt foarte stresaţi, inima le-o ia la goană. În această stare, claviatura li se pare, poate, mai adâncă decât e – ca şi cum ar trebui să facă un efort mai mare pentru a cânta; dar aceasta nu e decât o iluzie optică. Tot aşa cum li se pare, sub imperiul emoţiilor, că sunetul pianului e mai puternic sau mai fin decât e în realitate. Eu trebuie să fac în aşa fel încât să-i ajut pe pianişti să se relaxeze; vorbim în culise, încerc să le risipesc temerile... Sprijinul acordorului e uneori foarte important, mai cu seamă în timpul concursurilor. Şi, desigur, dacă pianiştii au mâini nervoase, supărate, trebuie să fac unele ajustări ca să le uşurez interpretarea. Meseria noastră nu se adresează, deci, numai pianului...“

Şi mai e ceva: diferenţele de talie între pianişti. Acordorul aşază mâinile în aer, în faţa unei claviaturi imaginare, ca să mă facă să înţeleg cum anume cântă un pianist rus şi cum anume unul asiatic; doi ruşi şi un sud-coreean au concurat în semifinală. „În mod normal, un pianist rus e mare, puternic, iar unul coreean – şi asiaticii, în genere – mai slăbuţ; şi de diferenţele acestea trebuie să se ţină cont atunci când se face acordajul. Un pianist mare, puternic, produce sunete mari, puternice – iar eu trebuie să fac şmecheriile mele ca sunetul să pară mai fin, mai uşor; şi viceversa”. Mai mult: acordorul se află permanent în sala de concert; auzul îi e cel mai de preţ aliat. „Eu verific întotdeauna sunetul pianului pe scenă, dar dacă începe concertul şi sala se umple cu oameni deja e o mare diferenţă; şi mai cu seamă iarna, când spectatorii poartă haine mai groase. Dar e nevoie de ajustări şi în zilele ploioase, cum e cea de azi, care nu sunt deloc bune pentru pian“.

24 de ore pentru acordarea unui pian

La Bucureşti, acordorul a însoţit cele două piane Shigeru Kawai trimise pentru Concursul Enescu; tot astfel cum, anul trecut, în timpul Festivalului, Arimune Yamamoto s-a îngrijit de alte două piane sosite din Germania la Ateneu şi la Sala Palatului.

Pentru ediţia de anul acesta a concursului, pianele au ajuns în România la începutul lunii septembrie şi au fost folosite de la începutul competiţiei şi până la final; în toate fazele Secţiunii Pian (etapele I, II, semifinală şi finală), dar şi în cadrul concursurilor de vioară şi violoncel, când au cântat la ele acompaniatorii. Însoţind pianele ca o umbră, pe parcursul unei luni întregi: acelaşi Arimune Yamamoto. Care reconstituie zâmbind programul unei zile tipice de lucru la Bucureşti (şi aiurea):

„Ajung aici la 7 şi, de la 7 la 10, când începe concursul, pregătesc pianul. După care stau în sală, ascult şi ajustez pianul în timpul pauzelor. Iar la finalul concursului verific din nou“.

Şi-atât. Vizitarea obiectivelor turistice din Bucureşti nu se numără printre priorităţi, aşa că acordorul n-a văzut altceva decât Ateneul şi Universitatea Naţională de Muzică.

De Ateneul Român se leagă, de altfel, şi una dintre cele mai preţioase amintiri ale lui Yamamoto: concertul său de pian favorit, din toată cariera de 20 de ani şi mai bine de acordor, a avut loc în 2011, chiar în cadrul Festivalului Enescu. Protagonistă: pianista japoneză Akiko Ebi; care, invitată într-un recital, a dorit să cânte pe un pian Kawai – dar nu pe cele noi, trimise din Germania, ci chiar pe pianul Kawai al Ateneului, cel din Sala mică. Şi aici a intervenit acordorul, că pianul cu pricina numai în stare bună nu era. Rezultatul a fost însă peste aşteptări. „A fost foarte dificil pentru mine să acordez acel pian – a trebuit să lucrez şi noaptea, 24 de ore în total, pentru ca pianul să fie pregătit pentru recitalul de a doua zi. Dar sunetul a fost foarte bun, foarte plăcut, şi această sală a Ateneului a ajutat şi ea. A fost, de fapt, o foarte bună potriveală: sunetul pianului şi sala. Printre altele, s-a cântat şi Debussy...“

„Mulţumesc pentru Concursul Enescu şi pentru Ateneu”

Şi când stai 10-12 ore în sală şi-ţi trec prin faţa ochilor – şi mai cu seamă pe lângă urechi – toţi concurenţii, e lesne de înţeles că poţi să faci şi comparaţii: între pianişti, între ediţia de anul acesta şi cele anterioare... Cu o zi înainte de finala Secţiunii Pian, Arimune Yamamoto e categoric:

„De data aceasta, nivelul e foarte ridicat. Finaliştii au 30 de ani sau peste şi sunt foarte cunoscuţi, sunt deja profesionişti. Ilya Rashkovskiy e, de pildă, câştigătorul competiţiei de pian de anul trecut de la Hamamatsu; mă întâlnesc cu el la concursuri cam de 4-5 ori pe an. Dar toţi sunt foarte buni, aşa că va fi o finală de nivel foarte înalt, ca un recital mai degrabă“.

Are un favorit între cei trei? Râde vesel. Are – dar parcă n-ar vrea să spună. „Poate Ilya...“. Şi, cu bucuria aducerii aminte, adaugă: „Mai ales pentru acest Concert nr. 3 de Rahmaninov, pe care îl cântă în finală. Eu l-am ascultat de mai multe ori, în Europa, în Japonia... E absolut minunat“.

Şorţul negru al acordorului

Curiozitate de ziarist: inventariez oraşele prin care a trecut Arimune Yamamoto de la începutul anului până în luna septembrie. Aliat îmi e pagina de facebook a acordorului. Iată: Sarajevo, Dubrovnik, Stuttgart, Frankfurt, Colmar, Düsseldorf, Krefeld, Gröningen, Como, Milano, Roma, Paris, Londra, Düsseldorf, Herford, Düsseldorf, Berlin, Katowice, Düsseldorf, Madrid, Hamamatsu, Basel, Berna, Cochem, Bonn – iar de la Bucureşti, Arimune Yamamoto a plecat la Varşovia. E drept, Düsseldorf apare mai des în lista de mai sus – acolo locuieşte acordorul, alături de soţie şi cei doi băieţi – dar nu atât de des pe cât şi-ar dori:

„Nu stau acasă decât două sau trei zile pe lună. Sunt foarte multe competiţii şi festivaluri la care trimitem piane, aşa că trebuie să călătoresc mult. De la Varşovia plec în Elveţia, apoi în Luxemburg, Slovenia, Indonezia, Polonia, Serbia, Spania... Băieţii mei nu-şi prea cunosc tatăl...“.

Luaţi acest răspuns, adăugaţi cei 22-23 de ani de acordaj şi cele aproximativ 20.000 de piane care i-au trecut prin mâini în acest răstimp şi veţi înţelege de ce Arimune Yamamoto spune, mai în glumă, mai în serios: „Prea mult, prea mult. Vreau să mă retrag“. Nu-l cred, aşa că insist: „Dar la ce vârstă se poate retrage un acordor?“, „În Japonia, te pensionezi la 70-75 de ani. Dar eu vreau să fac asta la 45, poate...“, „Adică în 2-3 ani? Şi ce vreţi să faceţi după aceea?“. Răspunsul vine rapid: „Vreau să fiu bucătar”. Mirare. „Da, e o meserie interesantă. Şi, în fond, foarte asemănătoare acordajului. Şi într-un caz, şi în celălalt, trebuie să verifici în permanenţă, să guşti, să strângi un pic acolo, să adaugi ceva dincolo... Poate peste doi-trei ani mă retrag şi devin bucătar“. Zâmbeşte – iar eu nu ştiu dacă să-l cred au ba. Un lucru e însă cert: şorţul cel negru de acordor poate face legătura între prezent şi viitor. Şi dacă vă întrebaţi la ce anume foloseşte şorţul, vă spun că e menit să protejeze lemnul şi claviatura de nasturii şi cureaua acordorului, în timpul ajustărilor mai mici sau mai mari.

Acasă la Düsseldorf, unde locuieşte din 2002, Arimune Yamamoto are pian – dar nu cântă la el şi nici nu-l acordează; iar băieţii lui nu studiază să devină pianişti. „Pentru că eu ştiu că să fii pianist e foarte dificil. Dar poate că n-ar trebui să spun asta...“ Râde iar, dar e un râs de graniţă; o formă prin care împachetezi chestiuni importante într-un înveliş digerabil. Cum e şi următoarea poveste:

„Pianiştii sunt nişte persoane cu totul speciale: nu-şi pot acorda singuri pianul şi se simt neputincioşi... Alţi muzicieni – violonişti, violoncelişti – pot să facă singuri asta, să-şi acordeze instrumentele. Dar pianistul nu poate, şi asta îl întristează. Pentru că pianul e ca o parte a corpului pentru artist, iar el nu poate să intervină asupra propriului corp. Şi-aici apare acordorul, făcând această treabă foarte, foarte sensibilă...“.

Explicaţia aceasta, pe ton jos, liniştit, se aşază ca un abur peste toată discuţia noastră – şi devine, poate, cea mai potrivită descriere a misiunii unui acordor.

O finală ca un recital

Sâmbătă, 27 septembrie, finala Secţiunii Pian. Sala Mare a Ateneului Român e plină ochi, se stă şi în picioare. Şi, după primul concurent, Vassilis Varvaresos, e anunţată o pauză tehnică, de acordaj; prilej cu care Arimune Yamamoto îşi intră în rol. Ştiu câteva reguli care-i ghidează acţiunile: în sală e lume, multă lume, şi acordorul trebuie să ţină cont de asta; după cum trebuie să ţină cont că e un concert cu orchestra şi că, spre deosebire de semifinale – unde concurenţii au cântat la pian şi atât – pianul trebuie să fie vedeta, să se audă clar şi strălucitor. Şi gata, Ilya Rashkovskiy e pregătit să intre pe scenă, iar acordorul va reveni la pian peste alte 40 de minute, în pauza de dinaintea ultimului concurent, spaniolul Josu de Solaun.

La final de concurs, acordorul reapare din marea de oameni şi aşază cu grijă capacul. Rolul pianului şi-al său s-a încheiat. Se întoarce în sală, dar numai pentru un minut – căci sare ca ars, când, pregătind scena pentru intrarea juraţilor şi prezentarea rezultatelor, trei inşi împing pianul, fără delicateţe, către spatele scenei.

După încă 15 minute, când vor fi fost anunţate rezultatele – locul I, Josu de Solaun; locul II, Ilya Rashkovskiy; locul III, Vassilis Varvaresos – scena se umple de o gălăgie veselă, colorată. Se cer autografe, se comentează rezultatele şi se fac fotografii, multe fotografii – în ciuda plasatoarei de la Ateneu, care vociferează fără prea mult curaj: „Nu mai urcaţi pe scenă, nu mai urcaţi pe scenă...“. În zadar; se urcă pe scenă – acolo sunt protagoniştii, iar ei trebuie felicitaţi. Printre ei, şi domnul Yamamoto. N-a câştigat Ilya, favoritul lui, dar seara a fost, într-adevăr, un recital de gală. Acordorul râde vesel: „Mulţumesc pentru Concursul Enescu!“. Şi, cu ochii spre cupolă: „Mulţumesc pentru sala aceasta“. Aşa e: suntem norocoşi că avem Ateneul. Iar eu nu cred că Arimune Yamamoto o să se facă bucătar.