Când viaţa bate internetul

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.

L-am cunoscut pe www.lavalife.com, un site internaţional de matrimoniale unde m-am înscris cu o fotografie drăguţă şi o descriere simplă, în engleză. Nu mă puteam conecta cu tipi decât printr-un wink (n.r. – a face cu ochiul). Am avut totuşi inspiraţia să adaug la descriere contul meu de Yahoo! Messenger. Am wink-at mai multora, dezinteresată total de efect, prinsă în joc ca o copilă care descoperă butoanele unei jucării noi. În câteva zile m-am trezit cu o nouă persoană în lista mea de prieteni de pe Yahoo! Messenger.

Acest nou „add“ era B., care îmi scria cu un lirism timid că i-am atras atenţia pe Lavalife şi că i-ar plăcea să mă cunoască. Mi-a dat întâlnire la 10.00 dimineaţa. Tot pe internet. Următoarea zi, la 10.00, deschideam messengerul cu o aşteptare frivolă. Apare imediat, cu o poză de profil foarte faină, un băiat la 25 de ani, cu un zâmbet larg, aşa cum pozează americanii în pozele de album de familie. Intuiţia mea nu era departe de adevăr. B. e un tip de 26 de ani, din Australia.

Când am aflat, m-am bucurat modest că am mai colectat un prieten anglofon pe messenger. În timp, întâlnirile online s-au îndesit. El e motivul pentru care mi-am făcut cont de Facebook şi am renunţat la afişul cu Titanic de pe peretele din camera mea. Datorită lui am început să dezvolt un gust pentru filmele de artă, producţii necomerciale, experimentale, româneşti, est-europene. De ce?

B. e un om cu un vis. Scenarist de formaţie şi prozator de ocazie, premiat în Melbourne pentru short-stories şi nominalizat în competiţii mici şi medii pentru scenariu de lungmetraj, B. îşi doreşte să dea lovitura, să găsească un producător căruia să-i vândă munca artistică. Legătura dintre noi devenea o frumoasă poveste de dragoste virtuală. Ne trimiteam bezele şi ne promiteam că ne e dor unul de altul.

Am pus ceva bani deoparte pentru el

Într-o zi mi-a spus sec: „Andreea, I will come to Romania in February“ (n.r. – Andreea, voi veni în România în februarie). Deodată, faţa mea a devenit senină şi îmbujorată, mi s-au dilatat pupilele şi am mai citit o dată, cu gura semideschisă a mirare şi stupoare. Acest B. australian, tip sensibil, interesant, cu veleităţi artistice şi îndrăgostit de mine, venea în România.

Am sărit repede din scaun, să-i spun mamei mele, dar ea nu m-a crezut, mi-am sunat prietenele şi am avut parte de acelaşi scepticism : „Să vină în România pentru tine?!“. Nu, nu venea în România pentru mine. Sau nu doar pentru mine. Voia să vină în Europa pentru cariera lui artistică. Avea de gând să contacteze producători şi regizori europeni care ar putea să-i cumpere scenariul şi să scoată un pui de film cu numele lui la credits.

Urma ca eu să-l ajut să se descurce în România, să-i traduc emailuri şi să îi asigur acomodarea în Bucureşti, oraş mai ieftin, cu potenţial de şedere de peste 6 luni. Începusem facultatea, dar aşteptam 6 februarie cum nu aş fi putut să aştept nici măcar propria naştere. Atât de mult ajunsesem să ador un om pe care nu-l văzusem niciodată, o proiecţie romantică a străinului îndrăgostit de mine. Am pus ceva bani deoparte pentru el. Voiam să-i fiu cât mai aproape, să-l ajut cât mai mult cu tot ce avea nevoie.

Frumoasa zi de 6 februarie mă prinde la aeroport, cu 3 ore înainte să aterizeze avionul lui. Îmbrăcată cu cele mai elegante, totuşi discrete, haine pe care le aveam, cu pantofi înalţi şi machiată, în premieră, cu fard albastru, cu un cadou mic de România în mâna transpirată – poezii de Eminescu traduse în engleză –, aştept cuminte la „Sosiri“.

Chimia virtuală nu se potrivea cu cea reală

Şi apare. Un băiat slăbuţ, cu un rucsac de armată imens în spate, ochi obosiţi şi speriat de agenţii de securitate care patrulau la ieşire. Aproape că nu l-am recunoscut. M-am apropiat de el timid şi i-am şoptit că eu sunt Andreea şi că îmi pare bine să-l cunosc. Îmi părea extrem de dezorientat şi a ezitat când am vrut să-l îmbrăţişez.
I-am oferit cartea, cu stângăcie, ezitant, iar el mi-a oferit, la fel, o carte pe care tocmai o terminase de citit cu un mesaj care semăna cu B. din mesajele trimise pe email la 3 a.m., în fiecare seară: „I would have as much sorrow as young Werther if I ever lose you“ (n.r. – „Aş avea tot atâta suferinţă precum tânărul Werther dacă te-aş pierde vreodată“). Da, despre „The Sorrows of Young Werther“ (n.r. – „Suferinţele tânărului Werther) era vorba. Arăta ca un Werther.

Ne-am urcat în autobuzul 780 şi am pornit tăcuţi spre centru. I-am dat câteva prăjituri pe care le-a mâncat foarte repede. Când am ajuns în centru, l-au acostat câteva ţigănci cu marfă de import. La fel de speriat ca la aeroport, B. mi-a spus că vrea să ia un taxi, dar nu are la el nici lei, nici euro. Am urcat imediat într-un taxi şi am ajuns repede la hotelul unde făcuse rezervare. Acolo, l-am condus în camera de hotel şi i-am promis că ne vedem în ziua următoare.

Mă aştepta o noapte lungă, cu multe frământări. Chimia virtuală nu se potrivea cu cea reală. Emoţia întâlnirii mă dezamăgise cumplit ca intensitate. B. cel de pe messenger era diferit de băiatul pe care l-am condus de la aeroport. Zâmbetul lui charismatic se topise pe o faţă obosită, dezorientată, preocupată şi temătoare. În următoarea zi, i-am dat primele lecţii: despre cum să-şi ferească portofelul şi despre valoarea leilor, raportată la dolarii lui. Asculta atent şi vorbea puţin. Un timp, am crezut că pur şi simplu nu mă place, că asta ar justifica reticenţa şi timiditatea lui. Mă înşelam.

Îl sărutam uşor, aproape impersonal

B. era atras de mine, dar traume din copilărie îl făceau extrem de introvertit şi de vulnerabil emoţional. Mă îmbrăţişa de cele mai multe ori punând capul pe pieptul meu iar eu îl îmbrăţişam matern şi nu înţelegeam, la 19 ani, cât de importantă eram pentru el în lunile petrecute în România. L-am evitat mult timp, deşi eram convinsă că e singur şi că are nevoie de mine.

La un moment dat, s-a simţit inspirat să scrie despre experienţa lui în România; eram şi eu acolo, un personaj modest, o fată frumoasă care vorbea limba engleză cu accent rusesc. Mă învinuiesc şi acum când mă gândesc cât de nedreaptă am fost cu el. Îl sărutam uşor, aproape impersonal, când ne întâlneam în garsoniera lui, şi îi evitam privirile umede. Un timp, l-am abandonat aşa cum femeile, neatrase de un pretendent, aleg să nu-i mai răspundă la telefon. Am păstrat, totuşi, ritualul de a-i aduce mâncare gătită de mama. Era înnebunit după chifteluţe, ciocolata românescă şi salamul de biscuiţi. Se temea de câinii vagabonzi din cartier, gătea supă de pui de 5 ori pe săptămână, făcea piaţa singur şi se împrietenise cu un vecin pe care îl invita din când în când la un ceai.

De ziua lui, am petrecut în oraş, la un restaurant. Am mâncat pizza şi am vorbit mult despre scenariile lui şi despre producătorii pe care urma să-i întâlnească în Germania. Apoi, am mers la mine şi am văzut un film. La 4.00 dimineaţa ne-am luat la revedere, l-am îmbrăţişat strâns şi i-am urat încă o dată: „La mulţi ani!“. I-am cumpărat un pulover mov cu care, mai târziu, l-am văzut în multe poze pe Facebook.

A doua zi, a plecat spre Germania, dar la vamă i-au descoperit viza expirată şi i-au interzis să revină în România. Falit şi refuzat de producătorii nemţi, B. s-a întors în Australia. Mi-a fost dor, dar eram convinsă că e mai bine aşa. Am aflat că, de multe ori, în mica lui garsonieră, cu supa fierbinte pe masă, auzindu-mi poveştile despre tradiţii româneşti şi orele enervante de la facultate, se simţea acasă. ;

Andreea Toma are 23 de ani şi îşi petrece săptămâna ca PR pentru cel mai  motivant ONG din lume : Asociaţia M.A.M.E. E pasionată de literatură,  înot,  filosofie şi artă