Ioachim Oană: „Nici Dumnezeu nu ştie ce s-a întâmplat la Sydney“
0Medic al lotului feminin de gimnastică din 1978, Ioachim Oană nu-şi poate explica, nici după nouă ani, ce s-a întâmplat în cazul „Andreea Răducan – nurofen“. Cel care a petrecut trei decenii din viaţă în lumea sportului şi a avut generaţii de „paciente” printre campioanele la gimnastică povesteşte „peripeţiile“ petrecute alături de acestea.
„Adevărul Sporturi“: Când şi în ce împrejurări aţi ajuns să fiţi doctorul lotului de gimnastică feminină?
Ioachim Oană: În 1978, când lotul de gimnastică feminină s-a mutat la Deva, eu eram medic şef la Policlinica judeţeană Deva şi aveam o pasiune pentru sport, având în grijă şi o echipă de handbal. Ei tot au insistat să le ofer asistenţă, însă nu voiam să mă despart nici de meseria mea. Şi am mers azi puţin, mâine la fel şi apoi mi-au zis: vii la începutul antrenamentelor, la sfârşitul antrenamentelor şi seara să faci tratamentele care trebuiesc pentru recuperare pentru a menţine starea de sănătate până a doua zi. Aşa a început munca mea. Prima deplasare a fost la Copenhaga, unde ne-am întors cu trei medalii europene.
Cu ce antrenor v-aţi înţeles cel mai bine?
Cu toţi, deoarece eu sunt un tip mai sociabil. Am avut puterea şi tăria să trec cu vederea. Mulţi nu înţeleg că a fi medic de lot nu înseamnă să fii o persoană cu nasul pe sus, ci trebuie să te transformi într-o moaşă comunală în care trebuie să ştii de la căratul bagajelor, la masaj, la tratament, la urmărire, la sculare, la jigniri, care se întâmplă inerent. Medicul trebuie să fie cu ochii în patru de la sculat până la culcat. Practic, tot ce trece printr-o activitate zilnică, urmărindu-le sportivelor greutatea, alimentaţia, odihna, antrenamentul. Asta când suntem în deplasare, căci atunci când sunt la Deva este mai greu.
70 de ani din care 30 în gimnastică…
… şi handbal. Eram medicul lotului de gimnastică feminină şi eram şi în Comitetul Federal la handbal, nu cel executiv. Eram reprezentantul judeţului. Fugeam de colo-colo. Am fost dispersat în acreditare, dar fără să neglijez. Nu le-am putut cuprinde pe toate aşa cum am vrut.
Cum a evoluat medicina sportivă în aceşti ani sub ochii dumneavostră?
Totul e să previi accidentele şi să le tratezi la timp. Apoi, să-ţi dai seama prin consulturi interdisciplinare, să ştii când să intervii şi unde să intervii. Nu există sporturi fără leziuni asupra organismului şi fără consecinţe. Dacă pe lângă metodele de tratament clasice, cu electrofizioterapie şi kinetoterapie - la nivelul la care le avem noi - cu hidroterapie, se adaugă o alimentaţie, un program şi o gradare a efortului, toate acestea duc la prelungirea activităţii sportive. Eu nu sunt medic sportiv, ci medic primar de balneofizioterapie şi medic specialist în reumatologie. Medicina sportivă mi-am însuşit-o prin practică şi toate aceste ramuri sunt înrudite. Totdeauna am avut curajul să-i întreb pe cei de specialitate. Bineînţeles că noi nu suntem acolo unde sunt alţii cu cercetările în acest domeniu.
Aţi avut-o şi pe Nadia „pacientă“. Care a fost cea mai grea accidentare a ei?
Cea mai grea a fost în timpul Campionatelor Mondialele de la Forth Worth (SUA), când Nadia a avut o mână inflamată. După un consult amănunţit al americanilor s-a spus că trebuie operată. La trei zile de la operaţie a ieşit din cameră pentru a concura, deoarece avea un exerciţiu bun şi Emilia Eberle ratase bârna. Dacă nu o scoteau, nu se câştiga titlul mondial. Şi a venit Nadia şi l-a luat într-o mână.
Care a fost cea mai grea perioadă de când sunteţi la lot?
Imediat dupa Jocurile Olimpice de la Sydney. A fost grea pentru că toată lumea a dat în mine, în afară de prietenii care înţelegeau sistemul. O perioadă pe o care regret că s-a întâmplat şi nu aş fi dorit să se întâmple niciodată. Am remuşcări destul de mari, dar eu, sportiva şi cine a mai fost acolo am înţeles fenomenul şi ne-am dat seama. Ce a fost exact nici Dumnezeu nu ştie. Am avut tăria să iau totul pe mine. Am considerat că e de datoria mea, a medicului, să supraveghez orice administrare de medicament se face. Şi eu am greşit că poate n-am supravegheat tot ce s-a întâmplat. Eu am făcut-o, eu am dres-o.
Eu am suferit şi de aceea nu am mai vrut să mă mai întorc. Au fost anumiţi ziarişti care au dat în mine fără ca măcar să stea de vorbă cu mine. Am avut tăria să trec peste astea. Ştiu că de la început până acum am făcut şi greşeli, dar în acelaşi timp am făcut tot ce am putut să ajut. Numai eu ştiu cum am umblat prin Sydney cu fierbătorul după mine pentru ceai, inhalaţii… Nu cred că mai făcea altcineva… Şi pe Nadia Heţegan am vegheat-o o noapte întreagă cu gheaţă la picior după ce se lovise la podium. Însă toate astea se şterg cu buretele când apare ceva rău.