Mitică Popescu: „Eram «duşman al poporului» şi au fost destui care s-au împotrivit să dau examen la Actorie“
0Actorul Mitică Popescu (81 de ani) a vorbit într-un interviu obţinut de „Adevărul“ despre perioada dificilă prin care a trecut după cei trei ani petrecuţi în închisorile comuniste, unde a fost trimis pentru că nu şi-a turnat prietenii care, la o petrecere, au spus că vor să plece în America.
Mitică Popescu este unul dintre cei mai iubiţi şi talentaţi actori ai României, jucând în zeci de filme şi spectacole de teatru. De asemenea, pentru telespectatorii români, Mitică Popescu aduce de 19 ani una dintre cele mai iubite şi urmărite emisiuni ale Televiziunii Române, „D’ale lu’ Mitică“. În fiecare duminică, de la 17.00, telespectatorii TVR 2 sunt invitaţi să urmărească reportajele spumoase din lumea satului, prezentate cu fină ironie şi haz de necaz.
Mitică Popescu, reporterul Marian Marin, realizatorul Cristian Vlad şi producătoarea Liliana Vlad lucrează împreună din anul 1999, iar „D’ale lu’ Mitică“ este una dintre cele mai longevive producţii din mass-media românescă. Sute de scrisori şi tot atâtea poveşti ale oamenilor necăjiţi au ajuns în această perioadă în redacţia postului public. Reporterul Marian Marin, fără frică şi inconfundabil cu pălăria sa, s-a deplasat până şi în cele mai îndepărtate cătune ale României pentru a aduce la televizor problemele sătenilor.
Mitică Popescu, o apariţie rară în presă, a vorbit despre cum a fost fermecat de actorie, unde a picat de trei ori admiterea, dar şi despre încarcerarea sa şi cât de greu i-a fost să-şi reia studiile şi să revină pe scenă după experienţa detenţiei, dezvăluind şi cine l-a ajutat şi i-a dat cel mai bun sfat. Marele actor a fost arestat de Securitate pe 5 noiembrie 1958, pentru „Trădare şi trecere de frontieră“. Pe 9 februarie 1959, când era student în anul II la Teatru, a fost condamnat la trei ani de închisoare.
Cum v-aţi îndrăgostit de teatru?
Mama iubea teatrul şi opereta. Tatăl meu iubea sportul. Ca să nu se ducă singuri, mă luau pe mine. Cu mama mergeam la spectacole, iar cu tata mergeam la fotbal. M-a atras, era ceva deosebit, o altă lume. Nu lipseam nici de la serbările de la şcoală. Erau părinţii care ne admirau… Am iubit însă toată viaţa şi sportul. Îmi amintesc că la un moment dat mama şi-a dorit să devin preot. Am fost şi băiat la altar, mergeam cu preotul cu Botezul. Îmi cumpărase chiar şi veşmânt. Eram mândru când apăream ca băiat de altar, cu veşmântul, era uşor spectaculos. Nu am urmat acest drum pentru că s-a întâmplat ceva între timp... nu mai ştiu. În timp mi-am dat seama că a fost mai bine aşa. Cred că tot timpul m-a atras teatrul. Când m-am făcut mai mare, mergeam singur la spectacole, iar la liceu, ca să scăpăm de practică, am propus la sindicat să facem un spectacol de teatru.
Mama şi-a dorit să devin preot. Am fost şi băiat la altar, mergeam cu preotul cu Botezul. Îmi cumpărase chiar şi veşmânt. Eram mândru când apăream ca băiat de altar, cu veşmântul, era uşor spectaculos.
Cum a fost examenul la teatru?
Regizorul Nicolae Gărdescu era prieten de familie, iar după liceu am şi vorbit cu el ca să fac figuraţie la Teatrul Armatei (n.r. - azi Nottara). În perioada mea de figuraţie am avut şi mici roluri, cu 2-3 cuvinte, dar s-a simţit că aş avea talent. Când am hotărât să devin actor nu am cerut sfatul nimănui. M-am înscris la Institut şi m-am pregătit singur. Am învăţat o poezie, „Noi vrem pământ“... Am căzut trei ani la rând. Îmi amintesc că admiterea se ţinea undeva în spatele Ateneului, într-o sală mică de concerte. Directorul artistic la Teatrul Armatei era, pe atunci, Ion Şahighian, un mare regizor. El m-a întrebat: „De ce nu te faci actor?“ I-am spus că am dat examen, dar am picat. „Tu ştii o fabulă?“, m-a întrebat. „O înveţi bine şi mă cauţi“, mi-a mai zis. Am învăţat „Broasca şi boul“, de La Fontaine, şi m-am dus la el în birou. Bineînţes că îmi tremurau picioarele. Am început: „Broasca a zărit un bou…“. M-a ascultat şi apoi mi-a zis: „Da, acum mi-o povesteşti, fără să schimbi niciun cuvânt. Dar îmi povesteşti ce s-a întâmplat cu broasca şi cu boul“. Am stat, m-am gândit şi am încercat propunerea lui. „Dacă o spui şi la examen cum mi-ai spus-o mie acum, intri fără probleme“. Şi am intrat. În comisie au fost Ion Finteşteanu, Sorana Coroamă-Stanca, doamna Sandina Stan, George Dem. Loghin, Costache Antoniu. În perioada studenţiei am luat note foarte bune, dar după doi ani am fost arestat...
Cel mai bun sfat de la Radu Beligan
Ce s-a întâmplat apoi?
În închisoare am cunoscut un impresar de teatru, Basmagian, care m-a sfătuit când ies să-l caut pe actorul Mircea Şeptilici. Şi el fusese cinci ani la Canal. Era perioada în care se înfiinţase Teatrul de Comedie, iar director era Radu Beligan. Am vorbit, le-am spus povestea mea şi am fost angajat. Câţiva ani mai târziu, am primit cel mai bun sfat de la Radu Beligan. În perioada aceea eram solicitat de foştii colegi să plec în provincie, la teatre din Baia Mare, Piteşti. Radu Beligan nu m-a lăsat şi mi-a spus că va veni ziua în care îmi va fi greu să rămân în această meserie fără studii. M-a ajutat să dau din nou examen la Institut. Era o perioadă dificilă, în care se purta stigmatul de „duşman al poporului“ şi au fost destui care s-au împotrivit. În 1963, am dat din nou examen de admitere la Institut. Am reuşit, chiar dacă secretarul de partid mi-a dat notă foarte mică. În prima perioadă a studenţiei fusesem coleg cu Gheorghe Dinică, Marin Moraru. A doua oară am avut-o colegă pe Carmen Galin. Am jucat împreună şi la Piatra Neamţ, iar peste ani ne-am reîntâlnit în Bucureşti, la Teatrul Mic.
Cum aţi reuşit să rămâneţi actor, chiar dacă aţi fost considerat „duşman al poporului“? Au fost şi şicane?
În primul rând, fără ajutorul lui Radu Beligan nu aş fi putut să susţin a doua oară examenul la Institut. Nu am putut să rămân în Bucureşti după absolvire, deşi au fost câteva posturi. Au fost locuri şi în televiziune, cum a aplicat colegul meu, regizorul Sergiu Ionescu, sau cum a reuşit Grigore Cudalbu, la Radio România. Când am fost la Piatra Neamţ am făcut proces de reabilitare, prin care mi s-a şters pedeapsa, într-un fel. Au rămas însă mici şicane...
În meseria de actor ai nevoie de două lucruri: de talent, de la Dumnezeu, şi de şansă, de la oameni.
Cum a fost revenirea la teatrul din Capitală?
În meseria de actor ai nevoie de două lucruri: de talent, de la Dumnezeu, şi de şansă, de la oameni. Am stat şase ani la Piatra Neamţ, apoi, un fost coleg al meu, fratele actorului Petrică Gheorghiu, Vasile Gheorghiu, actor şi el, a plecat cu familia în SUA, în 1973. Juca la Teatrul Mic, iar consiliul artistic a făcut o şedinţă să ia pe cineva care să intre direct în spectacole. Colegul meu din prima studenţie, Nicolae Pomoje, m-a recomandat pe mine. A fost şi o a doua şansă, directorul Teatrului Mic pe vremea aceea era Nicolae Munteanu, care mă văzuse jucând şi aşa s-a rezolvat. Am primit vestea când mă aflam la Cluj, jucam în Peer Gynt. Spectacolul din Bucureşti l-am ţinut în două zile.
Dar în televiziune?
Sergiu Ionescu, fost coleg de facultate, era regizor în TVR, la Departamentul Divertisment. Când am venit în Bucureşti am intrat, practic, în echipa lui. Cu Televiziunea Română am colaborat extraordinar. În 1995 am avut chiar un show care s-a bucurat de succes. Au mai urmat încă patru spectacole, în 1996, scrise de Ovidiu Dumitru – unde aveam invitaţi. Două ediţii le-am făcut cu Iurie Darie, ultimul fiind pentru Revelionul '96-'97. Din 12 decembrie 1999 prezint „D’ale lu Mitică“ la TVR 2, alături de aceeaşi echipă. Cristi Vlad îmi scrie textele, iar Marian Marin este reporterul emisiunii. Pe adresa noastră vin foarte multe scrisori, ceea ce mă bucură că oamenii încă înţeleg hazul de necaz.