INTERVIU Elvira Deatcu: „În actorie caut întâlnirile care-mi creează nelinişte şi mă pun în dificultate“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Actriţă de teatru şi de televiziune, mamă a doi băieţi şi soţie, Elvira Deatcu (41 de ani) vorbeşte cu maturitate şi profunzime despre „meseriile“ pentru care are mereu sufletul disponibil.

Personajul meu din telenovelă crede e manager, îşi schimbă felul de a se îmbrăca. Tănţica aspiră la mai mult, dar este la fel de tută. Am avut spaime mari să vorbesc anapoda, cu greşeli gramaticale. Eu am absolvit liceul pedagogic, am fost olimpică la limba română şi tot timpul eram corectată, spuneam: „cartea pe care am citit-o“ şi colegii strigau în cor „cartea care am citit-o“ sau „decât atât am avut de spus“.

În telenovela „O nouă viaţă“, ce debutează pe 2 februarie, la 20.30, de ziua postului Acasă TV, trăiţi o poveste de dragoste cu Mihai Călin?
Da. Eu am mai trăit o poveste de dragoste cu Mihai Călin (râde). Când eram studentă în ultimul an, în jucat la Teatrul Naţional într-un spectacol în regia lui Virgil Tănase şi eram soţia lui Mircea Albulescu, profesorul meu. După aceea, nu ne-am mai întâlnit şi nici pe scenă n-am mai lucrat împreună, doar la „Aniela“, dar nu am fost parteneri direcţi. Acum ne-a plăcut foarte tare, a fost foarte fain. 

Personajele noastre sunt de compoziţie. Eu nu aveam repere pentru un astfel de personaj de care te amuzi când îl vezi pe stradă şi pe care îl arăţi cu degetul. Pe măsură ce te apropii, îţi dai seama că nu ai foarte multe lucruri în comun. E greu, e un pariu, dar e cu atât mai interesant şi provocator şi pentru Mişu, pentru că el joacă un tirist. Relaţia cu acest Fane e colorată, a fost foarte fain. El mi-a cântat la chitară, au fost momente de tandreţe, fără să fie nimic vulgar sau să se arate ceva în secenţe mai sexi. Am fost sexi în conţinut (râde).



Personajul meu crede că a urcat în ierarhia socială, i se pare că între timp a mai făcut şi şcoală, dar ea n-a făcut nicio şcoală. E investită cu încredere şi cu nişte sarcini de către Mara (Carmen Tănase – n. r.) şi crede brusc că este manager şi că are inteligenţă, că poate să ia decizii, dar nu e nici pe departe. În capul ei este manager şi ţine în mână frâiele unei afaceri, dar nu este aşa. Îşi schimbă felul de a se îmbrăca, aspiră la mai mult, dar este la fel de tută (râde). A fost foarte provocator să încerc să fiu Tănţica, pentru că am avut spaime mari să vorbesc anapoda, cu greşeli gramaticale. 

Eu am absolvit liceul pedagogic, am fost olimpică la limba română. Pentru mine a fost o piatră mare de încercare, spre amuzamentul întregii echipe, pentru că tot timpul eram corectată, spuneam: „cartea pe care am citit-o“ şi ei strigau în cor „cartea care am citit-o“ sau „decât atât am avut de spus“. Nu îmi intrau vorbele în gură, iar asta a fost cel mai greu, pentru că începeau filmările, iar la un moment dat nu reuşeam să uit de gramatica pe care o învăţasem. A fost foarte greu. A fost din toate punctele de vedere o provocare pentru mine şi un pariu foarte mare. Am fost foarte fericită că am primit rolul ăsta.

Cum aţi lucrat cu tinerii actori, cum e noua generaţie? Se vorbeşte mult că s-au schimbat valorile. Cum este, comparativ cu momentul în care aţi debutat?
Şi atunci când am început noi, distribuţiile erau mixte, dar balanţa înclina către actorii profesionişti, deşi erau şi tineri care nu aveau nicio legătură cu profesia asta. La început era un pic straniu, era nou. Noi le-am acordat şanse egale şi am descoperit oameni foarte talentaţi. Nu e un criteriu că trebuie să ai şcoală. Şcoala de actorie nu-ţi dă talent, ci o anumită rigoare. Te obligă să funcţionezi după nişte reguli care sunt necesare. De asta cred că au ei nevoie, dar talent nu-ţi dă în niciun caz. Prezenţa lor îţi dă energie. De exemplu, mie îmi plăcea să mă întâlnesc cu Bubu, al Crinei Mardare. E o bucurie să te întâlneşti cu Bubu, pentru că este un profesionist, de la el ai ce învăţa, muzical vorbind.

Ce vi se pare cel mai dificil la meseria de actor?
Frustrarea că nu faci întotdeauna ceea ce-ţi doreşti. Aparent e o meserie uşoară, dar e o meserie grea, însă greutatea ne place, ne provoacă, ne pune la încercare. Întotdeauna, oricare simte că ar putea să facă mai mult, că ar trebui să fie în nu ştiu ce distribuţie, dar frustrarea asta se mai atenuează odată cu trecerea anilor, pentru că te înţelepţeşti şi pentru că te gândeşti că poate că n-a venit momentul. Altfel, te trădează vârsta. 

Sunt roluri pe care tu simţi că le mai poţi face, dar Julieta nu mai poţi să fii. Vorbeam cu doamna Luminiţa Gheorghiu de care mă leagă... mi-e şi teamă să spun o frumoasă prietenie, pentru că mi se pare că cutez prea mult... dar suntem legate sufleteşte şi îmi dă tot felul de sfaturi. I-am spus că rolurile pe care le pot face acum nu le mai pot face peste cinci-zece ani sau nu le mai pot face deloc. M-a întrebat: „Ce roluri nu mai poţi face deloc?“ şi eu i-am zis: „Nu mai pot să fiu Julieta“, iar ea a continuat: „De ce?“ şi eu zic: „Cum de ce? Pentru că am 40 de ani“. Mi-a zis: „De ce nu mai poţi să fii Julieta? Ce înseamnă asta? Înseamnă o poveste de dragoste. Tu trebuie să fii îndrăgostită. Nu mai poţi să fii îndrăgostită? Nu mai poţi să iubeşti?“. Şi mi-a dat de gândit, pentru că era foarte vehementă. 

Îmi place să îi dau dreptate, dar e mare lupta cu tine însăţi, pentru că e vorba de o poveste de dragoste, dar şi de o inocenţă pe care eu nu o mai am. La 19 ani eram atât de căprioară... cu ochii mari, speriată de ceea ce avea să vină. Maternitatea te schimbă, te maturizează fără să vrei, nu te mai lasă să-ţi păstrezi inocenţa, din păcate. Inocenţa pe care o aveam la 19 ani, şi la 25, şi chiar la 35, în câteva frânturi, acum ar fi o inocenţă pe care ar trebui să o construiesc. Şi de aia cred că nu aş mai putea să o joc pe Julieta.

Actoria e o meserie riscantă, pentru că te joci cu sufletul tău, este o profesie prin care poţi să încerci să vezi cum e să fii altcineva. În nişte limite, poţi să fii altcineva. Se formează o relaţie între un bărbat şi o femeie, o intimitate, trebuie să te săruţi. Au fost zile în care n-am fost om din cauza asta. Mi-e foarte greu. Ai familie şi copii şi pleci de acasă să fii altcineva... îţi asumi o altă identitate, iubeşti pe altcineva. E un exerciţiu foarte greu.

Vă plac personajele cu care să rezonaţi, ori cele diferite, provocatoare?
Îmi place să joc şi o femeie de vârsta mea, dar în personajele pe care le interpretez vreau să descopăr lucruri noi despre mine: dacă pot sau nu să fac ceva. La profesie mă interesează acest gen de întâlniri, care mă schimbă în bine, sau nu, dar care-mi ridică întrebări şi-mi creează nelinişte. Aşa, să nu am parte de nicio căutare, să nu beneficiez de nişte întrebări care să mă pună în dificultate, n-am la ce să mă gândesc.

Liniştea poate fi un echilibru? Unii preferă să interpreteze personaje comode, care le vin mănuşă.
Eu nu vreau echilibru. Din păcate, toţi avem o viaţă în nişte parametri egali.  Pe mine nu mă interesează deloc să fiu echilibrată profesional, nu cred că sunt nici ca persoană în viaţa reală (zâmbeşte). Îmi găsesc echilibrul pentru că am doi copii, am o viaţă de familie pornită corect, cinstit şi din iubire şi atunci mă echilibrează, pentru că sunt o natură destul de chinuită (zâmbeşte), sunt greu de mulţumit. Îmi doresc să mi se întâmple lucruri interesante, care să mă ajute să mă descopăr pe mine.

În televiziune nu poţi să te alinţi spunând „Aş mai vrea încă o dublă, pentru că nu m-am întâlnit cu acest caracter sau mi-am dat întâlnire şi cineva a ratat-o“.

Vă oferă mai multe satisfacţii contactul nemijlocit cu publicul, decât cel indirect, când sunteţi la TV?
E altceva, sunt provocări de altă natură. La teatru e contactul nemijlocit, pentru că uneori distanţa dintre noi şi public este de un metru, la televiziune am descoperit lucruri noi despre mine, ca profesionist. Trebuie să fii gata să dai randament, să schimbi costumul, să te pregăteşti şi să filmezi o secvenţă în 20 de minute. Nu se fac duble pentru că nu e timp, iar volumul de muncă este foarte mare, pentru că nu e ca la film să faci două secvenţe pe zi. Acolo se fac 20 de secvenţe şi atunci nu poţi să te alinţi să spui: „Aş mai vrea încă o dublă, pentru că nu m-am întâlnit cu acest caracter sau mi-am dat întâlnire şi cineva a ratat-o (râde)“. Trebuie să fii în formă, s reacţionezi şi să fii foarte viu, iar pe mine asta mă incită foarte tare. E o şcoală. Lucrând în televiziune am căpătat o libertate mult mai mare în teatru. Corpul meu e pregătit mult mai repede să reacţioneze, totul se întâmplă mult mai repede. Pe vremuri se pregăteau spectacole în şase luni. Acum se scot spectacole şi în trei săptămâni.

Refugiul într-o realitate alternativă

Elvira Deatcu nu are conturi de socializare, dar pe Facebook există câteva pagini nominale, una cu atât mai credibilă cu cât utilizatorul are prieteni din lumea filmului, precum Peter Cătălin Netzer şi Ada Solomon. „E o problemă, pentru că respectivul scrie incorect gramatical şi are opinii contrare cu ale mele. Am făcut două sesizări la Facebook la şase luni diferenţă, am trimis o copie după buletin, dar nu s-a întâmplat nimic“, spune actriţa, gândindu-se că-şi va deschide un cont de persoană publică, din cauza celui fictiv. De fapt, Elvira Deatcu se declară atehnică şi fuge de comunicarea virtuală, ce distruge adevăratul dialog, încercând să-i abată şi pe copii de la această direcţie.Fiii mei au minimum de gadgeturi, dar vreau, cât mai pot, să mai bat pasul pe loc cu ei, vreau să facă sport, să cânte la un instrument, dacă-şi doresc, ca să-i deturnez puţin, pentru că ei oricum sunt conectaţi, explică ea. Pentru că evoluţia tehnologică a slăbit intensitatea legăturilor afective, actriţa îşi găseşte reperele în valorile fundamentale. Ce bine era înainte, cu telefonul public pe perete, să cobori să dai telefon. Aşteptările erau altfel, emoţia creştea. Acum nu mai e nicio emoţie, pentru că ştii că dai de el, ori pe telefon, ori pe Whatsapp. Până ajungea scrisoarea... cât de minunat era. Sunt nostalgică. De asta îmi place să citesc. Am redescoperit poezia românească. Lecturile mă ajută să mai creez şi realităţi paralele, care mă salvează de multe ori de la urâtul de pe stradă, de la televizor. Aşa simt că fac ceva pentru mine ca să mă abat de la realitatea asta“, recunoaşte artista.

Unii zic că la teatru lumea e obişnuită să aplaude mult şi că acestea nu mai sunt un indicator al succesului. Ce credeţi?
Dar să strigi „Bravo“ nu te mai obligă nimeni. Era o doamnă zilele trecute la Nottara care striga atât de tare, că aproape cădea peste balcon. Nu cred că a pus-o nimeni să facă aşa. E o anumită energie pe care n-ai cum s-o păcăleşti, n-ai cum s-o simulezi.

Cum vă influenţează spectatorii? Îi vedeţi?
Nu. Eu nu mă uit. Pe mine mă perturbă şi faptul că la spectacolele pe care le joc la Sala Studio îi simt fizic, sunt momente în care aproape te atingi, atingi un picior, un genunchi şi atunci creierul meu tinde să scoată o poveste legată de senzaţia aia şi pentru fracţiuni de secundă te gândeşti cum e femeia care miroase aşa. E foarte straniu şi trebuie să te retragi în matca ta, pentru că altfel rupi convenţia şi mai durează câteva secunde, care par ore, până te reîntorci în povestea în care eşti. E foarte ciudat. Pe mulţi dintre actori, apropierea publicului îi perturbă, deşi se zice că ar trebui să-i încarce. Unii vin cu probleme de la serviciu, la început foarte puţini se lasă purtaţi în povestea ta. Dacă-l cucereşti până la sfârşit şi îl faci să fie cu tine acolo, ai partea ta câştigată.

La începutul carierei, domnul Albulescu ne spunea că în meseria asta, şansa joacă un rol nepermis de mare. Când intri în profesie, când începi să primeşti pumni peste pumni şi bobârnace, îţi dai seama că de foarte multe ori nu contează cât eşti de talentat. Se poate întâmpla să pierzi trenuri şi să rămâi talentat la tine în bucătărie. Spunea că numai oamenii nebuni se urcă pe scenă şi încep să se joace cu sufletul lor. Trebuie să ai o doză de nebunie să te urci pe scenă şi să întrebi: „Ce vreţi? Sufletul meu e disponibil!“.

Mereu e sufletul deschis?
Aşa ar trebui să fie. E o meserie riscantă, pentru că te joci cu sufletul tău. Să te pui într-o situaţie cu tot sufletul, să fii, nu să te prefaci că eşti, trebuie să fii cu tot sufletul, nu doar cu ficatul, inima şi cu degetele de la picioare. Eşti un întreg, dar, în acelaşi timp, primeşti, pentru că este o profesie prin care poţi să încerci să vezi cum e să fii altcineva. 

Cine mai are şansa asta? În nişte limite, poţi să fii altcineva. Se formează o relaţie între un bărbat şi o femeie, o intimitate, trebuie să te săruţi. Sunt momentele cele mai grele la teatru, pentru că la filmare se întâmplă o dată, se trag două duble, trei, douăzeci şi gata, s-a terminat, dar la teatru, de vreme ce aşa e compus spectacolul, asta trebuie să faci la fiecare reprezentaţie şi este complicat, mai ales că eu nu sunt foarte exhibiţionistă. 

În relaţiile mele nu mi-a plăcut să mă expun, să-mi expun trăirile pe stradă. Cred că e vorba de educaţie, de cum am fost plămădită. Eu nu am vrut niciodată să mă sărut pe stradă, sunt lucruri ce ţin de intimitate. Mi se pare că obligi oamenii din jur, îi faci părtaşi la un soi de intimitate, e lipsit de decenţă. Au fost secvenţe foarte grele, când am avut astfel de filmări. Au fost zile în care n-am fost om din cauza asta. Mi-e foarte greu. Plus că, atunci când ai familie şi copii, îi laşi la grădiniţă sau le pui de mâncare şi pleci de acasă să fii altcineva... îţi asumi o altă identitate, iubeşti pe altcineva. E un exerciţiu foarte greu, iar lucrurile astea trebuie făcute cu grijă şi cu un anumit tip de sensibilitate din partea întregii echipe din mijlocul tău, pentru că dacă oamenii se hăhăiesc şi încep să aibă comentarii că eşti în bikini sau în sutien... dacă nu se creează o atmosferă, e imposibil. E foarte greu şi pentru bărbat şi pentru femeie. E un soi de intimitate pe care greu ţi-o asumi cu un om care ţi-e străin.

Mă lupt în fiecare zi să ofer alternative copiilor mei.


Cum a rezistat căsnicia dumneavoastră atâta timp?
Suntem căsătoriţi din ‘97, deci se împlinesc 17 ani de căsnicie. Sunt mulţi?

Dacă ne uităm în jur, unele căsătorii rezistă câţiva ani.
Astea sunt exemplele care nu ne interesează. Rezistă pentru că a pornit dintr-o disperată poveste de iubire, pentru că atunci când iubeşti nu se poate decât aşa, nu poţi iubi minţindu-te. Mi-am dorit dintotdeauna să am cât mai mulţi copii. Mi se pare cea mai importantă întâlnire din viaţa mea. Pentru mine, reperele cu adevărat importante sunt copiii. Pe măsură ce ei cresc îi iubesc mai mult, deşi cresc şi problemele.

Suntem doi oameni maturi conştienţi că pasiunea de la început se transformă în admiraţie, în alte lucruri. Ea rămâne dragoste, dar începi să te înţelepţeşti, să-ţi dai seama care sunt lucrurile cu adevărat importante. Când eşti îndrăgostit e o nebunie. Ne place să fim îndrăgostiţi pentru că în momentul ăla, deşi ne ia Dumnezeu minţile, tu şi persoana iubită sunteţi într-un glob de sticlă, nu mai contează nimic, realitatea se estompează, nu mai e nimic în jur. 

Îndrăgosteala e o stare de graţie, dar o relaţie de lungă durată se construieşte cu înţelepciune, respect, inteligenţă şi cu umor. Noi gândim împreună, de multe ori ne lovim cap în cap, deşi suntem aceeaşi zodie (berbec – n. r.). Viaţa nu e extraordinară în fiecare zi. Se întâmplă lucruri urâte în jurul tău, care te afectează fără să vrei şi-ţi afectează apoi şi viaţa din interiorul familiei. Când ai probleme, ideea e să le deturnezi, să le arunci, să nu te tulbure. E o grijă. Să ai familie e o grijă, înseamnă să-ţi propui să fie bine, e un parteneriat. Nici nu ştiam câţi ani de căsnicie aveam. Cred că m-am şi deprimat, îmi dau seama cât am înaintat în vârstă. O relaţie se constrieşte cu înţelepciune şi cu umor, ca să construim împreună ceea ce înseamnă viaţa copiilor noştri, căminul lor.

Vă vedeţi în postura de soacră?
Cred că va fi destul de trist pentru mine (râde). Sper să mă înţelepţesc şi mai tare şi să privesc cât pot de detaşată şi cu amuzament. Am o relaţie foarte apropiată cu copiii mei şi de multe ori îi explic celui mare că respectul e foarte important. Îi zic „Vreau să simt că mă respecţi, pentru că «Te iubesc» spunem cu atâta uşurătate...“. Cred că, având o relaţie atât de deschisă cu ei şi ţinându-i aprope ca prieteni, aştept ca ei să-şi dea seama că principiile după care îmi ghidez viaţa sunt cele bune. Îi învăţ de ce nu e bine să mănânce croissant la vârsta lor sau să se ridice de la masă şi să bea un pahar de apă, dar până au înţeles asta, a fost o luptă. Deşi noi, oamenii, îi considerăm pe copii mici, ei sunt la fel de inteligenţi ca noi, numai experienţa de viaţă diferă. E o tâmpenie să nu-i consideri pe copii partenerii tăi egali şi să te prosteşti spunându-le „ţiţi“, „miţi“.

Cred că nu vor avea probleme mai târziu, pentru că îşi vor alege partenere formate şi plămădite aşa cum îi formăm noi pe ei. Vorbesc despre foarte multe cu băiatul meu cel mare şi i-am zis: „Mamă, poate să fie frumoasă, dar dacă o să ai o iubită care o să vorbească numai despre cremuţe şi o să te târască prin toate Mallurile din Bucureşti, n-ai făcut nimic“, iar el mi-a răspuns: „Da, mama, ştiu“.
Când eşti părinte ai o responsabilitate extraordinară, gândeşti pentru doi. Pentru ca el să crească frumos, trebuie să ai o gândire frumoasă, ca el să crească corespunzător. De multe ori trebuie să-l minţi că va fi bine, dar să-l minţi crezând, sperând că va fi aşa cum spui tu.

Astăzi, copiii devin blazaţi din clasa a V-a şi a VI-a. Copiii sunt trişti, cară ghizdane de cinci kilograme. Sunt zile în care îl conducem la şcoală pe cel mare, pentru că mi-e milă să-l las să care ghiozdanul ăla, pentru că sunt conştientă că-l deformează. E anormal. Acum copiii au tablete, au primit şi ei, dar noi ne luptăm să citească, fiindcă e foarte important exemplul. Până la urmă, mediul îi influenţează foarte tare. Ei sunt la vârsta la care sunt mimetici şi dacă gândesc altfel, se autoexclud dintr-un grup. Copiii mei nu vor fast food, pentru că le-am explicat şi le-am oferit alternative. Cu asta mă lupt: să ofer alternative copiilor mei. Trec anii peste ei într-o goană după medii, ca să aibă o traiectorie mai frumoasă. Dacă nu le oferi alternative, ai un copil trist, blazat. Trebuie să facă sport în mod susţinut, e obligatoriu, mai ales în perioada de formare.

Femeia e mult mai puternică decât bărbatul, dă viaţă, e mult mai determinată, vede bine multe dintre problemele importante ale vieţii. Bărbatul se alintă mult prea tare, îşi permite să se alinte până spre 50-60 de ani.


Aţi spus că v-aţi cerut în căsătorie partenerul?
Da. A fost o joacă, l-am cerut în apă la Vama Veche, el m-a cerut de mai multe ori pe peron. Aşa s-a întâmplat. El nu are orgolii dintr-astea.

Când iubeşti, lucrurile astea sunt fireşti. La un nivel macro, sociologii vorbesc despre schimbarea rolurilor de gen. Femeia e tot mai puternică, iar bărbatul şi-a pierdut din rolul tradiţional, nu mai e stâlpul familiei. Ce părere aveţi despre asta?

Întotdeauna femeia a fost mai puternică. Acum poate să pară că vorbeşte o femeie ce înclină balanţa în favoarea femeilor, dar nu e vorba despre asta. Atâta vreme cât femeia dă viaţa, ca structură şi ca formare, e mult mai puternică decât bărbatul, cred că tărie în asta. O femeie în situaţii-limită reacţionează mult mai bine decât un bărbat. Nu are forţa fizică a unui bărbat, dar forţa interioară o are, are inteligenţa, e mult mai determinată, vede bine în multe dintre problemele importante ale vieţii. Ştie ce vrea mult mai bine decât bărbatul. Bărbatul după părerea mea, se alintă mult prea tare, îşi permite să se alinte până spre 50-60 de ani. Femeia nu, şi mai ales când devin mame, femeile sunt copleşite de această responsabilitate şi privesc mult mai intens.

Şi-a pierdut ea din feminitatea de altădată?
Nu. Să se mai uite bărbaţii şi în curtea lor să vadă ei ce au făcut ca femeia de lângă ei să nu-şi piardă feminitatea. Oare nu e o problemă şi la ei? Ba da, cu siguranţă. Să se gândească cum îşi sărută partenera, dacă o mai mângâie, dacă dimineaţa, când se dă jos din pat îi spune „Bună dimineaţa“, dacă-şi atinge partenera. E adevărat că suntem toţi zoriţi, dar trebuie să te obligi, e o chestie de gând să laşi sentimentele să înflorească sau măcar să rămână aşa cum le-ai clădit la început. Trebuie să te apropii, pentru că mai trece o zi şi după aceea e firesc că e greu să mai fii intim cu un om. Zici „Lasă“ şi se pierde. Apoi te întrebi: «De ce nu mai e feminină cea de lângă mine? De ce nu mai e senzuală?». Pentru că nici tu nu o ajuţi. Sunt convinsă de asta. Dacă-şi pun întrebările astea onest, în intimitate îşi vor da răspunsul. E şi vina lor în egală măsură.
Viaţa te obligă să munceşti, să fii partener egal cu soţul tău, ca să poţi să susţii o casă, o căsnicie, o familie, copiii la şcoli. Toţi ne dorim binele.

Oamenii de la ţară au credinţă.

Credeţi în Dumnezeu?
Da, cred, dar nu sunt o fire care merge în fiecare duminică la biserică. E bine să am acest reper. E important pentru mine şi pentru că am fost un copil care a crescut la ţară, vacanţele le-am făcut în satul românesc şi pentru că mergeam la biserica îmbrăcată în portul popular. Mă ţineam de fusta ei şi parcurgeam aceleaşi trasee, inclusiv spirituale, cu ea. Oamenii de la ţară au credinţă.

Au fost momente în care aţi simţit că V-a ajutat, că V-a trimis semne?
Aştept semne. Îţi place să crezi că ele, că o să apară, dar cred foarte tare în venitul în întâmpinarea divinităţii, nu să spunem că aşa a fost să fie. Multe lucruri nu sunt întâmplătoare, pentru că atunci am sta toţi în fotoliu, aşteptând să ni se întâmple lucruri, să primim semne.

Un mesaj pentru cititorii „Adevărul“.
Să fie sănătoşi, să nu-şi piardă umorul, deşi trăim în spaţiul ăsta, trist şi hilar de multe ori. Să vină la teatru, pentru că teatrul salvează suflete, fiindcă pune întrebări şi uneori pansează suferinţe, răni.