INTERVIU Angel Popescu, actor: „Suntem şi Eliade, şi Cioran, şi Eminescu, dar şi mămăiţele care se bat la moaşte sau se calcă în picioare la aghiasmă“

Actorul Angel Popescu (41 de ani) vorbeşte despre rolul principal din noul serial de comedie de la Pro TV, „Atletico Textila“, despre pasiunea pentru fotbal, teatru şi televiziune, dar şi despre personajele pe care le-a parodiat şi despre publicul român, de care se loveşte inevitabil în tot ceea ce face.

Îi promit că îl reţin doar 30-40 de minute. Am stat 76 de minute, după ceas. Timp în care am aflat că Angel Popescu a prins drag de fotbal pe la şase ani, când tatăl l-a dus pentru prima dată pe stadion. Nu înţelegea el prea multe, dar i-a plăcut. Apoi, mama îşi dorea să fie actor şi îi insinua ce ar putea să devină când va fi mare. Până la urmă, le face pe amândouă. Este antrenor de fotbal în noul serial de comedie de la Pro TV, „Atletico Textila“, difuzat în fiecare joi. 

Dar ştiaţi că, înainte de a deveni actor, a trecut pe la Politehnică şi pe la Construcţii? Şi-a dat seama că vrea să fie pe scenă când măsura „găuri de hârciogi“ în Parcul Tei. A renunţat la mate şi la fizică şi s-a îndreptat către artă. Anii studenţiei au fost frumoşi, după a început greul. „Nu mă feresc, nu-mi amintesc cu plăcere, dar nici nu vreau să uit de unde am plecat, am avut o perioadă în care am suflat la Teatrul de Comedie, pentru că voiam să fiu acolo, voiam să fac parte din proces. Era foarte greu să-mi văd colegii pe scenă, dar am zis că vreau să fac asta“, povesteşte cu un soi de mândrie amară.

Apoi, a urcat pe scenă, a apărut la TV şi a ajuns să dea mâna cu Gheorghe Hagi, idolul lui, şi cu Leonard Doroftei, care îi este bun prieten, după ce i-a parodiat în show-ul „Mondenii“. Nimeni nu i-a purtat vreodată pică. N-ar fi avut oricum de ce, pentru că îi imită atât de bine. 

„Adevărul“: În serialul Atletico Textila îl joci pe Traian, antrenorul echipei. Cum e Traian?

Angel Popescu: Traian are multe personalităţi, ascunde multe lucruri. Sigur că, aparent, el este un tip mărunt şi meschin, dar, în realitate, e mult mai complex, iar adevărata lui faţă se va vedea odată ce se adânceşte firul epic, are nişte accese de personalitate care se vor vedea pe parcurs. Traian e un antrenor obscur de liga a patra, dar, în acelaşi timp, are pretenţii de Champions League, de Real Madrid sau Barcelona. Şi se şi făleşte cu chestia asta, chiar spune că atunci când nu ştiu ce să facă şi sunt în impas, Murinho şi Guardiola vin să mă întrebe ce să facă şi cum să-şi aşeze echipa în teren. Sigur că aşa cum şi noi, actorii, avem nevoie de un regizor, aşa şi o echipă de fotbal are nevoie de un antrenor. 

Cum te-ai documentat pentru acest personaj?

Norocul meu e că am fost implicat în lumea fotbalului, o lume pe care o cunosc, o simpatizez şi cu care empatizez încă din copilărie, fiindcă am şi jucat fotbal şi îmi place acest fenomen. Vorbim de fotbal ca despre un fenomen social, nu mai e demult doar un joc, şi acest fapt nu mai e un secret pentru nimeni. Un joc care aduce o sută de mii de spectatori pentru aproape două ore, înseamnă mare lucru. Fiind din lumea fotbalului, îmi face şi plăcere şi îmi este şi mai uşor să-mi asum toate problemele acestui personaj. 

Eşti microbist? Mergi pe stadion?

Da, am şi jucat în perioada junioratului. Am fost un an la Dinamo Bucureşti, sper să nu mă înjure „steliştii“, dar asta e realitatea, nu vreau să o stilizez, este un adevăr. După care a trebuit să întrerup, am ales şcoala, nu ştiu dacă am făcut bine. (Râde) Sunt ceea ce se cheamă împătimit al fotbalului. Sunt microbist. Am fost la curent cu fenomenul, am văzut mii de meciuri, eu de peste 30 de ani urmăresc fiecare campionat românesc, fiecare campionat important din străinătate şi competiţiile de anvergură, cum ar fi Champions League. Când vorbeam despre fotbal şi evocam mari fotbalişti şi evenimente importante din lumea fotbalului de acum 20 de ani, un prieten mi-a spus: „Bă, tu eşti un Larousse al fotbalului.“ Mi-a plăcut cum a sunat. 

Acum mai joci?

Mai joc, dar mai greu. Nu mă plâng, nu spun că am ajuns la o vârstă la care nu mai pot juca, dar nu mai am timp să o fac pe cât mi-aş dori de des. 

Fotbalul, o lume plină de pitoresc

Să ne întoarcem la serial. Cum au fost filmările? 

Sunt colegi cu care am mai lucrat şi în alte proiecte şi ne înţelegem foarte bine, iar asta contează mult. E vorba de coeziune, la fel ca în fotbal. Sunt multe asemănări între fotbal şi actorie. Ştiindu-ne de mult timp s-au creat nişte automatisme care sunt benefice pentru ceea ce facem. Contează foarte mult. Şi într-o echipă de fotbal, jucătorii dacă joacă de ceva vreme împreună se ştiu, se simt, şi atunci îi uşurează munca antrenorului. Şi între noi sunt corelaţii în modul de interpretare, avem viziuni comune, ceea ce e foarte important. 

Chimie. 

Exact. Au fost atât de multe întâmplări haioase. A decurs foarte bine totul, am avut de-a face numai cu profesionişti, şi mă refer aici şi la producţie, şi la machiaj, şi la costume. În fiecare zi au fost momente hazlii, pentru că sunt o consecinţă a poveştii, a ceea ce se întâmplă, dar am trecut repede peste ele pentru că nu aveam timp. Noi nu suntem fotbalişti profesionişti şi evident că au fost accidente, au fost anumite faze, pe care le vor vedea telespectatorii, care stârneau ilaritate. E firesc să se întâmple aşa. 

Ce are serialul ăsta diferit? E succesul garantat?

Eu nu pot gira, dar e ceea ce ne dorim. Ceea ce ştiu sigur însă e că lumea fotbalului e o lume plină de pitoresc, iar publicul autohton are nevoie de pitoresc. Dacă vorbim de o poveste legată de fotbal coroborată cu faptul că vorbim de o echipă din liga a patra, dacă găsim în spatele porţilor şi un grătar, o bericică, cred că avem ingredientele necesare pentru a crea un serial de comedie. Ne dorim cu toţii să aibă succes. Nu sunt un vizionar, e ceea ce ne dorim, dar cred că toate lucrurile converg către un viitor succes al nostru. 

Hai să trasăm un arc peste timp. N-ai avut parte de o copilărie la ţară, te-ai născut în Capitală.

Da, sunt bucureştean get-beget. Nu am avut rude la ţară, deşi mi-aş fi dorit, dar chiar şi aşa am avut o copilărie frumoasă. Am copilărit în cartierul Titan, am stat lângă fosta Arenă Naţională, se numea pe atunci, în vremurile de tristă amintire, 23 August. Şi am stat la curte. Era frumos, veneau colegii de şcoală la mine, aveam leagăn, aveam viţă de vie, aveam copaci, aveam şi un câine. (Râde) Sigur că a venit un an, înainte de '89, când acea stradă a fost demolată în întregime şi s-au construit blocuri, pentru că ştim sistemul de atunci. 

Cum ai ajuns să îndrăgeşti mingea?

M-a dus tata la meciuri de la vârsta de şase ani. Asta înseamnă începutul anilor '80. Îmi pare rău să o spun, dar e o realitate, nu se mai întrevăd valori, de la Generaţia de Aur încoace, de la Hagi încoace, nu văd să mai apară mari talente şi eu cred că e o problemă de infrastructură. Am început să merg la meciuri şi erau fotbalişti foarte mari. Nu pot spune că atunci înţelegeam probleme de tactică sau lucruri profunde pe care le cunoaşte doar un profesionist, dar ştiu sigur că m-a atras. Mi-a plăcut, am început să cultiv pasiunea pentru fotbal, am început să merg des la meciuri, să mă interesez, să citesc în ziarele de specialitate. E un microb care greu iese. 

Îţi aminteşti prima experienţă pe stadion?

Nu mai ştiu prima oară cum a fost, dar îmi amintesc că, tot la începutul anilor '80, am fost la un meci pe 23 August. Se intra foarte greu pe stadion şi dacă nu era tata cu mine nu ştiu ce m-aş fi făcut, mă simţeam sufocat, venea un puhoi mare de lume şi împingea. Eu eram foarte mic, dar m-a luat tata în braţe şi am reuşit să intrăm. Am fost şocat. Mi-am revenit aproape de finalul meciului, cu greu. Aşa era atunci. Era un sistem foarte prost, şi de intrare, şi de evacuare. Momente plăcute sunt multe.

Dar galeriile cum erau? 

Galeriile erau împărţite pe sectoare, era o chestie foarte periculoasă. Mi-aduc aminte că era miliţia pe atunci, oamenii din forţele de ordine erau călare. Se jucau clupaje, adică de la 18.00 la 20.00 se juca Dinamo-Rapid, iar de la 20.00 la 22.00 se juca Steaua-Sportul Studenţesc. Era o nebunie! Oamenii nu prea aveau ce să vadă atunci şi veneau să vadă acel spectacol sportiv, pentru că erau mulţi fotbalişti angrenaţi în acest fenomen. O dată, îmi aduc aminte, intraseră foarte mulţi oameni, unii chiar fără bilet, aproape că au rupt porţile, iar la o lovitură de colţ Lăcătuş l-a dat pe un tip la o parte să poată bate corner. Îţi dai seama la ce nivel era atunci?! Nu-mi dau seama dacă erau mai civilizaţi sau nu. Oamenii din galerie sunt foarte pătimaşi, ajung la paroxism, ceea ce nu e OK. Violenţa nu se întâmplă numai la noi, se întâmplă şi în vest, şi în Anglia, şi în marile campionate, şi poate chiar mai rău. În stadion erau despărţite de coloanele de jandarmi, dar cele trei mari galerii – Steaua, Dinamo, Rapid – erau la un loc, ceea ce reprezenta un pericol. Strângeau foarte multă lume aceste meciuri, iar Ceauşescu a desfiinţat cuplajele de frica mulţimii, pentru că ştia că o seară în care erau două meciuri şi veneau foarte mulţi oameni, cel puţin o sută de mii, poate genera o mini revoluţie. Până la urmă s-a întâmplat, la nivel amplu. Acum cred că ar fi cumplit. E un paradox, dar în ciuda vremurilor de atunci, foarte triste de altfel, pe care o parte din noi le-am trăit, păreau mai civilizaţi. 

Tatăl avea legătură cu fotbalul sau era tot pasionat?

Ca mulţi alţii, pentru că e un fenomen social care a pătruns toate păturile sociale, tata mergea pe stadion. A jucat fotbal în tinereţe, mergea la meciuri. Părinţii mei sunt oameni simpli, au muncit în fabrică. Sunt la pensie acum.

Nu şi-ar fi dorit o carieră în fotbal pentru tine?

Ba da, şi el şi-a dorit, nu ne-a ieşit niciunuia. El regretă, eu nu, pentru că se pare că mi-am găsit vocaţia, fotbalul a rămas la nivel de pasiune. Pe el îl simt când vorbeşte despre trecutul lui că are oarece regrete, din păcate nu s-a întâmplat. Nu a fost să fie. 

Şi mama ce te vedea?

Dorinţa mamei a fost din copilărie să mă fac actor. Tata mi-a zis că eu o să-mi dau seama, o să-mi găsesc singur drumul. Mama avea o latură histrionică, ea mi-a insuflat pasiunea pentru teatru. Picta, făcea lucruri migăloase, care duc într-o zonă artistică, făcea linguri de lemn cu anumite modele şi îmi evoca cu foarte mare plăcere actorii vremurilor şi aşa am început să prind şi eu drag de ei. Şi mă întreba mereu: „Nu vrei să te faci actor când vei fi mare?“ Şi colegii îmi spuneau şi mă încurajau: „Bă, tu parcă ai ceva talent.“ 

Erau exigenţi ai tăi?

O exigenţă firească a oricărui părinte. Nu mă plâng, nu am de ce. Au fost toleranţi exact atât cât trebuie şi exigenţi într-o doză suficientă. 

Cum era copilul Angel?

Eram un tip destul de cuminţel, aveam accese de revoltă, dar în mare parte eram un copil cuminte, nu aş spune introvertit. 

Revoluţia în tabără la Gura Râului

La Revoluţie aveai 15 ani, deci primul an de liceu? Ce amintiri păstrezi de atunci?

Eram chiar în clasa a X-a. Începusem să-mi dau seama că nu e în regulă. Şi eu şi colegii mei deveneam adolescenţi şi nu mai puteam fi minţiţi, înţelegeam că ceva nu e bine. Din fericire am fost o generaţie foarte OK, găseam multe lucruri comune şi ne puteam bucura, chiar dacă eram privaţi de multe altele. Mergeam împreună la film, la teatru, la ştrand şi se legau chestii foarte frumoase. E bine că aceşti copii trăiesc în libertate, pentru că noi atunci nu am avut-o, iar când a venit nu am ştiut să ne bucurăm de ea. Era foarte ciudat, pentru că a venit şi se transforma uşor-uşor în anarhie, iar noi nu ştiam ce se întâmplă. Revoluţia a coincis cu Mineriadele, am fost o generaţie specială, nu aş spune de sacrificiu, mi se pare prea mult, dar în ciuda cenzurii vremii, noi găseam foarte multe lucruri de care să ne bucurăm. 

Cum te-a prins Revoluţia? Au ieşit părinţii tăi în stradă?

Părinţii mei nu au fost în stradă. Erau şocaţi şi mai ales din cauza faptului că eu eram în tabără atunci. Am plecat pe 16 decembrie în tabără, chiar când începuse revolta la Timişoara, dar noi nu ştiam, nu aveam acces la informaţii în Bucureşti. Am trăit Revoluţia în tabără, la Gura Râului, în Zărneşti. Şi acolo a fost un episod...aş putea scrie o carte. Nu ne venea să credem, pentru noi era o chestie halucinantă. Cum adică Ceauşescu a plecat? Pentru noi fraza asta nu avea sens: Ceauşescu a fugit. Auzeam oameni care strigau „libertate“, toate cadrele acelea pe care le vedeam erau ireale. Şi ne însufleţeam unul de la altul, ne-am luat în braţe şi ne-am dat seama că vom fi liberi, în accepţia unui adolescent de aproape 16 ani. Ştiu că la un moment dat chestia aia cu teroriştii devenise o psihoză la nivel naţional, eram speriaţi, eram în mijlocul lui nicăieri. Ne gândeam cum să ne apărăm dacă vin teroriştii. Sigur că părinţii noştri erau, săracii, foarte speriaţi. Era o dramă, noi nu ştiam realitatea. Cu frică ne-am luat în braţe, cântam colinde, a fost un moment foarte emoţionant. Şi am găsit şi atunci mijloace de a ne bucura. Dar să trăieşti momentul ăla, să fii în tabără...Senzaţional! Şi modul în care am reuşit să trecem peste, ne încurajam în fiecare noapte şi ne spuneam că o să fie bine.

Nu ne venea să credem, pentru noi era o chestie halucinantă. Cum adică Ceauşescu a plecat? Pentru noi fraza asta nu avea sens: Ceauşescu a fugit. Auzeam oameni care strigau „libertate“, toate cadrele acelea pe care le vedeam erau ireale. Şi ne însufleţeam unul de la altul, ne-am luat în braţe şi ne-am dat seama că vom fi liberi, în accepţia unui adolescent de aproape 16 ani   Angel Popescu, actor

Când v-aţi întors cum a fost?

Am mai rămas trei zile acolo, pentru că lucrurile erau neclare, am ales împreună cu profesorii noştri să nu ne întoarcem în Bucureşti, pentru că era riscant. Dar acel fior pe care l-am trăit e unic. Se propaga ideea de Moş Gerilă, acea chestie comunistă, sinistră. Pentru că asta se urmărea, comunismul înseamnă dezumanizare, nu vreau să intru în discuţii ideologice, dar pentru mine asta a însemnat, pentru că vedeam ce li se întâmplă şi alor mei, înfometarea. Ne luam în braţe şi cântam colinde, dar o făceam tot cu frică. A fost un moment absolut special, nu am mai trăit niciodată aşa ceva. 

Dar părinţii îţi vorbeau, îţi explicau ce înseamnă regimul?

Părinţii nu-mi vorbeau, începeam să ne dăm seama crescând, pentru că sistemul era atât de opresiv şi era atât de bine pus la punct încât reuşise să bage panica în oameni. Şi li s-a întâmplat şi alor mei chestia asta. Nu-mi spuneau că nu e în regulă, dar simţeam, îi auzeam şuşotind în bucătărie, dar nu voiau să fiu şi eu martor la panica şi la stresul în care ei trăiau. Când am intrat în liceu deja ştiam ce se întâmplă. Vedeam, simţeam, lumea stătea la cozi interminabile. Pentru ce? Pentru nişte ghiare de pui? Nu mai era pâine. Era trist. O parte a populaţiei nu a suferit, dar era frig, era întuneric, a fost foamete. E o realitate, nu putem să ne prefacem că nu am trăit acele vremuri. 

Anii de angoase şi frustrări

Ai absolvit Liceul de Matematică – Fizică, apoi ai dat la Politehnică, la Facultatea de Metalurgie, ai renunţat şi ai intrat la Facultatea de Construcţii. Până la urmă ai ajuns actor. Cum s-au întâmplat toate astea?

S-a manifestat spiritul gregar, adică fiind într-un liceu de matematică-fizică şi toţi colegii mei urmând facultăţi tehnice, mi-a fost un fel de teamă să dau la actorie. Nu ştiu de ce. Mi-a trebuit nişte ani să-mi dau seama că nu e locul meu acolo. Am mers cu turma, evident, şi am dat examen şi am intrat într-o facultate tehnică. Eram în căutări, încercam să-mi găsesc vocaţia, eu credeam că înclinaţia mea e pe profil real, dar n-a fost niciodată. Mi-am dat seama mai târziu. De asta spun că generaţia mea a fost puţin angoasată. Pentru că s-a făcut transferul brusc de la un sistem la altul şi nu ştiam ce ne dorim, ce vrem, ce o să facem, ce se întâmplă cu noi. Şi mi-am dat seama după mult timp, dar mi-a fost frică în continuare. Nu am avut tăria şi forţa să zic „Gata, e momentul să o fac.“ 

Îţi făceai colegii să râdă? 

Da! Ştiam că am înclinaţie pentru actorie, îmi şi spuneau colegii. Eu mă bucuram enorm când spuneam o poantă şi îmi făceam colegii să râdă. Ştii cât de mult mă bucuram? Pentru mine era o chestie absolut senzaţională că făceam lumea să râdă. Îmi închipuiam personaje, povesteam anumie chestii în anumite feluri, fabulam, mă inspiram din realitate şi împachetam într-un fel de imaginaţie şi fantezei a mea care amuza. 

Erai un soi de bufon al clasei?

Dacă vorbim de bufonul lui Shakespeare, care poate fi şi dramatic, şi comic, şi are o semnificaţie mult mai puternică decât ce înseamnă pentru noi astăzi. Astăzi în accepţia generală bufon are conotaţii peiorative. Îmi plăcea să-i fac să râdă şi nu-mi cereau ei. Pur şi simplu se întâmpla, mă bucuram nespus. 

Apoi ai dat la Teatru. Cum te-ai decis în final?

Am intrat la Inginerie Sanitară şi Protecţia Mediului şi a venit profesorul de topografie şi ne-a zis: „Copii, astăzi vom mergem să facem măsurători în parcul Tei.“ Am avut o revelaţie atunci şi i-am zis: „Domn profesor, cu tot respectul, nu cred că o să fac asta. Nu mă văd pe mine proiectându-mă în viitor măsurând găuri de hârciogi, vă rog să mă iertaţi, să nu mi-o luaţi în nume de rău“, „Da, Popescu, apreciez un punct de vedere onest“, „Şi nici nu cred că o să mai vin. Copii, voi să mergeţi la şcoală, eu nu o să mai vin.“ O chestie banală, dar atunci m-a izbit. Am avut nevoie de patru ani. Nu ştiu dacă i-am pierdut, pentru că aşa aveam atunci senzaţia. 

Cum a fost admiterea?

Ăştia patru ani au fost ani de frustrări, de angoase, nu a fost o pregătire asiduă. Nu am intrat din prima, dar nici nu am fost dezamăgit, am fost obiectiv faţă de mine, deşi de multe ori admiterea nu e cel mai obiectiv act care se poate întâmpla, pentru că se ştie că arta e subiectivă. Adică, la matematică dacă ai luat 9,80, eşti de 9,80, în artă e greu să apreciezi dacă eşti de 9,80 sau nu. Dacă sunt valori sensibil egale poate câştiga un tip care în ziua aia a avut mai puţine emoţii. Tu, ca actor, exişti în tine, sigur. Talentul clar că este condiţia obligatorie, dar nu şi suficientă. E un har divin talentul, el trebuie dezvoltat. Nu am fost dezamăgit, dar am simşit o uşurare după ce am început facultatea, a fost ca o eliberare, mi-am dat seama că mi-am găsit menirea. În ăştia patru ani, părinţii mei simţeau că ceva nu e în regulă cu mine, eu eram într-o nebuloasă şi parcă mi s-a luat un voal de pe ochi şi am văzut totul mult mai clar. Eu aşa simt, publicul decide.

Spuneai că ai picat prima dată.

Am dat admiterea la UNATC, am picat şi nu am mai vrut să aştept un an, iar în sesiunea din octombrie am dat la Universitatea Ecologică pe atunci, actuală Spiru Haret. Am făcut acolo cursurile şi licenţa am dat-o la UNATC. Acolo am descoperit un profesor, un om absolut deosebit care mi-a transmis ceva. Eu nu credeam în chestiile astea, dar mi-a transmis ceva. A fost o energie, a reuşit să învingă cumva timiditatea din mine. Când m-a văzut mi-a zis: „Tu semeni cu un fecior de-al meu.“ Se numeşte Constantin Codrescu, căruia îi mulţumesc că a reuşit să mă ducă pe drumul drept. El a văzut în mine ceva special şi atunci şi eu am putut. Pentru a putea să dăruiască arta lui, orice actor are nevoie de un receptor pozitiv, pentru că dacă vii cu prejudecăţi, „nu-mi place ăsta“, atunci nu-ţi va plăcea niciodată, iar el nu are ce să facă. Dar când există un om, un pedagog, care îţi  simte forul interior, altfel stă treaba. Cum a spus Dinescu o dată: „Sunt oameni care debordează de talent şi îţi dai seama din prima secundă şi sunt oameni la care trebuie să dai cu sapa în fundul curţii pentru a scoate talentul.“ Eu cam în zona aia am fost. Am avut norocul să-l întâlnesc pe acest om. 

Am avut o perioadă, nu mă feresc, nu-mi amintesc cu plăcere, dar nici nu vreau să uit de unde am plecat, în care am suflat la Teatrul de Comedie, pentru că voiam să fiu acolo. Voiam să fac parte din proces. Era foarte greu să-mi văd colegii pe scenă, dar am zis că vreau să fac asta. Şi iată că tenacitatea a dat roade   Angel Popescu, actor

Cum te-ai descurcat în facultate? Ai muncit?

Nu, m-au ajutat ai mei şi mă bucur şi eu când pot să le întorc ajutorul. Actoria nu o poţi face la fără frecvenţă, pe lângă programul de la şcoală, trebuie să repeţi cu colegii de la şcoală. 

Cum a fost în studenţie?

Au fost patru ani foarte frumoşi. Sigur că e greu, chiar nu e o meserie uşoară. Dar am avut parte de profesori buni, Vlad Rădescu şi Doru Ana, şi am avut parte de colegi frumoşi. A fost bine, am jucat. Perioada studenţiei a fost OK, după nu a mai fost, pentru că a trebuit să ne găsim singuri drumul. Pedagogii noştri nu au mai avut ce face, nu ştiu câţi dintre colegii mei au reuşit, sunt câţiva, dar în proporţie destul de mică. Eu am vrut să fac asta. Am avut o perioadă, nu mă feresc, nu-mi amintesc cu plăcere, dar nici nu vreau să uit de unde am plecat, în care am suflat la Teatrul de Comedie, pentru că voiam să fiu acolo. Voiam să fac parte din proces. Era foarte greu să-mi văd colegii pe scenă, dar am zis că vreau să fac asta. Şi iată că tenacitatea a dat roade, eu neştiind despre mine că aş fi un tip tenace. Ce înseamnă voinţa şi dorinţa. Era riscant, mi-au zis şi actorii cu experienţă: „Ai grijă că rişti să rămâi aşa, ai grijă ce faci cu viitorul tău.“ 

Dar cum ai ajuns să faci asta?

M-am dus pur şi simplu, am intrat în teatru. La mine nu se poate vorbi de pile, oricum nu cred în aşa ceva. Da, e meserie vocaţională, ai pile până la un anumit nivel, dar după aia ce faci? Ajungi la public şi atunci ce faci? Le-am zis celor din teatru că vreau să fac ceva. Sigur că voiam să joc, dar ştiam că nu mă pot angaja aşa, venind de niciunde. Am întrebat dacă pot face asta. Era şi domnul Mihăiţă şi domnul Colceag şi uşor-uşor am ajuns pe scenă, au zis „hai să riscăm cu băiatul ăsta, să vedem ce poate ieşi.“ De acolo mi s-au întâmplat lucruri bune. A dat roade tenacitatea mea. Am început să intru în proiecte de teatru, de televiziune. 

„Mulţi fac pe puritanii şi nu le convine să-şi vadă defectele“

Pentru o perioada ai fost membru al grupului umoristic „Vouă“.

Da, am fost şi la „Vouă“. Un coleg de-al meu, Dan Tudor, a montat un spectacol la Nottara cu grupul „Vouă“, „O mătuşă pierdută“, după chestia cu mătuşa Tamara, şi m-a luat în acest proiect, după care am intrat în grupul „Vouă“. Eram foarte bucuros şi au început să se lege lucruruile. La un moment dat în grup s-au întâmplat nişte chestii care m-au depăşit, nu le-am înţeles şi am plecat, dar nu a fost nimic scandalos. Nu mai convergeau intenţiile noastre. Şi de acolo am făcut parte din echipa de improvizaţie „Campionatul de comedie“. 

În televiziune cum ai ajuns?

S-a anunţat un casting, în vara lui 2008, pentru „Mondenii“. A fost un casting foarte onest. 

Ce înseamnă „foarte onest“?

Să-l asculţi cu tot dragul pe omul care vine acolo, chiar dacă e tâmpit sau e genial. În multe locuri aşa se întâmplă, oamenii sunt cu capul în nori, nu te ascultă, nu-şi dau interesul, se întâmplă să fie deja stabilită distribuţia şi ei doar să mai vadă nişte oameni. Sunt adevăruri. Eu nu am resimţit niciodată frustrate, mi-a fost greu, am muncit pentru asta şi până la urmă mi s-a întâmplat. A fost onest, pentru că oamenii ăia m-au ascultat. Mi-era atât de drag, mi-au cerut şi personajul ăla, şi ăla, şi ăla, eu credeam că va dura 15 minute, dar am stat cam o oră, toată echipa de acolo era foarte atentă la mine şi simţind că oamenii îmi dau importanţă atunci am dăruit şi eu. Şi de acolo au apărut diverse proiecte şi iată apogeul. 

 (FOTOT Andreea Grămoşteanu, Mirela Zeţa şi Angel Popescu - TVMania)

Iniţial ai refuzat să-l faci pe Hagi, ziceai că nu poţi, de ce?

Da, am simţit că faţă de alte personaje nu-mi conferă o paletă largă. Atunci când parodiezi nu joci un personaj, nu faci realism psihologic, şi atunci trebuie exagerat, trebuie să-i găseşti nişte ticuri, nişte defecte. El nu e un personaj expansiv, cum sunt alţii, şi a trebuit să forez adânc. Aveam şi un respect enorm pentru el. Ne-am întâlnit la un moment dat cu el şi mi-am zis: „Mă, dacă mi-o da o palmă, asta e.“

Şi ţi-a dat?

Nu. (Râde) El e un om cu foarte mult bun simţ. L-am întrebat dacă e supărat, dacă l-a deranjat. I-am zis că nu e nimic personal, că îl iubesc şi că am crescut cu generaţia lui. Şi mi-a zis: „Stai liniştit, nu am nicio problemă.“ 

Se punea problema să se interzică satira. Ce facem? Îl luăm pe Caragiale şi îi dăm foc? Păi câţi Caţavenci nu sunt în societatea actuală? Câţi Tipăteşti nu sunt? Câţi Dandanachi nu sunt? Sute. E mai actual Caragiale acum decât atunci   Angel Popescu, actor

Au fost oameni care s-au simţit ofensaţi de modul în care i-ai imitat? Ai deranjat pe careva?

Sincer, nu. Şi sunt chiar prieten cu Leonard Doroftei, la fel, un sportiv uriaş. El a spus o chestie foarte importantă: „Eşti persoană publică, trebuie să îţi asumi. Dacă se face o parodie şi te deranjează, înseamnă că n-ai umor.“ Da, moşul Doroftei mi-e prieten drag şi îl iubesc. E un om deosebit, nu s-a supărat, exact asta mi-a spus. Dar de ce nişte oameni nu înţeleg? Cred că, de fapt, mulţi fac pe puritanii şi nu le convine să-şi vadă defectele şi o iau ca pe un afront. Nu e un afront, dimpotrivă.

Dar Gigi Becali?

Nu am interacţionat cu Becali. La început, am înţeles că a avut nişte reacţii vehemente, înainte de a veni eu în „Mondenii“, dar în timp şi-a dat seama că această chestie se poate transforma în publicitate. I s-a explicat şi lui că actorii nu au nimic personal cu el. Se punea problema să se interzică satira, a fost o chestie politică, nu intru în detalii, dar ce facem? Îl luăm pe Caragiale şi îi dăm foc? Păi câţi Caţavenci nu sunt în societatea actuală? Câţi Tipăteşti nu sunt? Câţi Dandanachi nu sunt? Sute. E mai actual Caragiale acum decât atunci. Să interzicem satira. Păi vorba lui Toma Caragiu: „Păi, să nu mai râdă poporul român, băi,fraţilor?“ 

Care e personajul de care eşti cel mai mândru?

Nu-mi place sintagma a intra în pielea personajului, tuturor actorilor ne repugnă chestia asta. Ce e asta? E o chestie de asumare, în primul rând cerebrală. Actoria înseamnă minte, suflet şi gură. Sigur că nu e atât de simplu. La Gigi Becali mi-a fost mai uşor, la Hagi am muncit mai mult. La câte personaje am făcut, nici nu mai ştiu. 

„Oricare dintre colegii mei poate face un Hamlet extraordinar, dar nu ni se oferă ocazia“

O întrebare inevitabilă: teatru sau televiziune?

Există un anumit registru. Un actor foarte bun face distincţia între film, teatru, televiziune şi radio, şi nu e uşor. Un actor complet asta face, o să-l invoc pe Toma Caragiu, care a spus că un actor trebuie să-l joace azi pe Lear şi mâine să se ducă să facă circ. Asta înseamnă să-şi facă meseria: azi să facă un rol memorabil de teatru şi mâine să facă televiziune. Ca formă de expresie a artei, mai presus de teatru eu consider că nu mai e nimic. Dar să nu fim ipocriţi: e foarte importantă televiziunea şi nu spun asta pentru că am făcut şi fac televiziune. Da, poţi face teatru, dar degeaba faci teatru, dacă tu eşti un ilustru anonim. Eu nu am făcut chestii pe care nu am vrut să le fac în televiziune, eu mi-am făcut meseria de actor. Nu m-aş vedea prezentând emisiuni sau fiind actor de stand-up, nu m-aş vedea, dar televiziunea cred că e cea mai importantă prin ceea ce conferă unui artist. E la scară largă promovarea pe care o face televiziunea. La teatru te văd nişte oameni, te văd 300, dar în televiziune te văd trei milioane. Dar ca formă de expresie, teatru atinge mari profunzimi, însă un actor complet asta trebuie să facă: teatru, film, televiziune şi radio. Suntem actorii vremurilor noastre, ni s-a pus o anatemă pentru că facem multe chestii. Da, dar ăsta e sistemul, astea sunt vremurile. Oricare dintre colegii mei poate face un Hamlet extraordinar, dar dacă nu se întâmplă asta. Vrem să facem asta, dar nu ni se oferă ocazia să facem asta. Atunci sigur că se mai pierd energiile când mergi în mai multe locuri, dar nu o să cred niciodată că talentul a murit. Şi în fotbal sunt vremuri triste, dar asta nu înseamnă că nu se mai nasc oameni talentaţi. Se pierd la centrele de copii şi juniori, pentru că asta e, nu mai există infrastructură, nu se mai investeşte, cum putem noi să ne comparăm cu Real Madrid, când acel club are un venit anual de 500 de milioane de euro? Ştii ce înseamnă asta? Nu avem cum să ne ridicăm la acel nivel, dar trebuie să se întâmple, trebuie să se întâmple ceva. 

Am văzut că ai un respect deosebit pentru Victor Rebengiuc.

Avem nevoie de modele şi avem nevoie să vorbim de cineva la superlativ. Nu o să folosesc un superlativ absolut, dar am un respect deosebit, consider că e unul dintre titanii teatrului şi filmului românesc, de la care mulţi ar trebui să înveţe şi cred că o fac. Pentru mine reprezintă absolutul în arta dramatică. Sigur că mai sunt şi alţii, Toma Caragiu, Ştefan Iordache, Constantin Codrescu,care e un actor deosebit, cu o voce de radio absolut senzaţională, generaţiile mai vechi ştiu. Din păcate, el a suferit mult, s-au întâmplat nişte chestii cu vechiul regim, pentru că el e un om cu coloană verterbrală, un om cu un caracter foarte puternic. Din păcate apar din ce în ce mai multe nevertebrate, de asta mi-e frică mie. 

Ţi se pare că actorul este respectat aşa cum se cuvinte în societatea noastră?

Am senzaţia că în trecut actorul era mai respectat. În comunism cenzura era uriaşă, dar mi se pare că actorul avea un statut mult mai bine definit. Acum această noţiune s-a demitizat. Nu oricine apare la televizor e actor sau vedetă. Da, televiziunea îţi conferă un statut şi o paletă vastă de cunoaştere, dar nu putem acum toţi să spunem că dacă am apărut o dată sau am făcut o chestie, suntem vedete. Sigur că avem vedete autohtone şi avem artişti foarte buni şi întotdeauna vom avea. Dar dacă „X“, care a apărut o dată la TV, e vedetă, atunci Brad Pitt, pe care îl ştiu şi furnicile din Papua Noua Guinee, ce e? O vedetă în accepţia mea e Michael Jackson sau Robert DeNiro. Nu mai avem acelaşi statut, respectul pentru cultură s-a disipat. Eu cred că noi ca naţie suntem definiţi în primul rând de artişti şi nu în ultimul rând de sportivi, avem valori mari. A nu se înţelege greşit, că un doctor sau un avocat nu e fabulos, orice meserie e sfântă în felul ei. Eu vorbeam acum la un alt nivel de percepţie. Am senzaţia că aceste departamente sunt în tenebre şi încearcă să iasă la lumină. Să sperăm că va fi bine. 

Dar totuşi sălile de teatru sunt pline.

La mijlocul anilor '90 a fost o perioadă crâncenă, au fost câţiva ani în care sălile erau aproape goale, acum sunt pline şi vine la teatru foarte mult tineret, ceea ce pe mine mă bucură nespus. E nevoie de o întoarcere la origini, trebuie să dai un restart la un moment dat. Nu poţi merge la nesfârşit într-o zonă de subcultură. Sunt un tip care îşi respectă valorile naţionale, dar noi suntem şi Eliade, şi Cioran, şi Eminescu, dar în acelaşi timp suntem şi mămăiţele care se bat la moaşte sau se calcă în picioare la aghiasmă, din păcate, dar trebuie să conştientizăm. Eu zic că lucrurile sunt înspre bine. La sfârşitul anilor ‘90 vedeam într-un marasm intelectual, aveam senzaţia că teatrul se va duce de râpă şi că nu se va întâmpla nimic bun. Acum, uşor-uşor simt o întoarcere la origini şi sper ca, în viitorul cât mai apropiat, actorul să-şi redobândească statutul, să fie mult mai respectat şi să fim o societate mult mai conştientă şi mult mai responsabilă. 

Tu trebuie să-l faci să râdă şi pe Cioran, şi pe ăla de la opincă. Toate păturile sociale trebuie să vibreze când vin la teatru. Oamenii trebuie să înţeleagă, chiar dacă nu au un bagaj mare de cunoştinţe, trebuie să le atingi sufletul   Angel Popescu, actor

Publicul are ultimul cuvânt de spus în ceea ce priveşte actorul. 

Da, întotdeauna aşteptăm verdictul publicului, Măria Sa Publicul. E cel mai important. Poate nu toţi sunt educaţi într-un anume fel, dar teatrul nu reprezintă o elită, sunt mulţi care spun, dacă au trei oameni în sală, „e, e publicul prost, n-au înţeles.“ Nu despre asta e vorba, tu trebuie să-l faci să râdă şi pe Cioran, şi pe ăla de la opincă. Toate păturile sociale trebuie să vibreze când vin la teatru. Trebuie să înţeleagă, chiar dacă nu au un bagaj mare de cunoştinţe, trebuie să-i atingi sufletul. Eu cred în teatru de emoţie, nu în teatru de imagine, cum am văzut multe spectacole. Degeaba mă duc la teatru şi plec nemodoficat emoţional, înseamnă că nu a fost bun. 

Tu joci acum?

Da, joc în două spectacole la Teatrul de Comedie, „Avarul îndrăgostit“ şi „Un cuplu ciudat“, cred că e primul meu rol principal. Şi mai joc la Teatrul Metropolis, în „Cum se cuceresc femeile“, un text de Woody Allen. 

Îţi mai aminteşti rolul de debut?

Mi-am dat licenţa cu Sati în „Azilul de noapte“ şi am jucat o stagiune la Sala Mică a Teatrului Nottara. Foarte frumos personajul şi piesa în sine. A fost încununarea studenţiei. L-am jucat şi pe Astrov în „Unchiul Vania“, de Cheov. Sati mi-a fost mai aproape de suflet. Acest personaj spunea aşa: „Fiecare pretinde ca cei din jurul lui să aibă conştiinţă, dar nimănui nu-i convine să o aibă el însuşi.“ Fabulos, nu?