FOTO Amalia Enache: „Am locuit la Muzeul Satului când m-am mutat în Bucureşti“

Preferă să înfrunte realitatea dură decât să primească o minciună frumoasă, dar încearcă mereu să vadă partea plină a paharului. La 36 de ani, Amalia Enache vorbeşte cu emoţie despre încercările de carieră care au pregătit-o ulterior pentru lecţiile de viaţă.

Prezentatoarea Ştirlor Pro TV de noapte recunoaşte că a trăit experienţe la care alţii doar visează, dar şi momente de cumpănă pe care nimeni nu şi le-ar dori. Toate au transformat-o în femeia de azi, curajoasă, profundă şi spirituală.

„Weekend Adevărul“: Pe 19 iunie ai împlinit 36 de ani. Cum ţi-ai aniversat ziua şi ce înseamnă această vârstă pentru tine?
Amalia Enache: Era o idee mai veche a mea să-i invit pe oameni la teatru şi nu la cârciumă (râde). Am combinat cele două variante şi am văzut piesa „Masculin/ Feminin“, scrisă de Lia Bugnar, una dintre preferatele mele, cu actorul meu preferat de teatru, Marius Manole. Până la această vârstă, viaţa mea a însemnat un ritm atât de alert încât nu mi-a dat timp de reflexie şi să analizez ce lipseşte. Îmi doresc tot ce n-am făcut până acum, aşa cum într-o vacanţă vreau să mă duc unde n-am mai fost.

La 36 de ani, o femeie are tinereţe, dar şi maturitate. Tu cum te simţi?
Tinereţea vine mult din tine şi din energia ta, e foarte uşor să îmbătrâneşti la 20 de ani dacă te laşi copleşit. Am momente de ceea ce eu consider o mare maturitate, dar este, de fapt, o luciditate şi sunt un om cu o limpezime asupra realităţii. Meseria de jurnalist te învaţă să fii sceptic, să nu crezi totul din prima şi să mergi mult mai departe de aparenţă, dar am şi copilării şi îmi recunosc lucruri foarte adolescentine.

Cât mai regăseşti din copilul din tine?
Din ce în ce mai mult. Copilul din mine, ăla autenticul, e copilul de scenă, prietenos. În clasa I, când m-am dus la şcoală, părinţii mi-au spus: „Îţi facem ziua, invită-ţi toţi colegii“, dar eu nu am înţeles să-i invit pe toţi din clasă, ci pe toţi din şcoală, până la clasa a VIII-a. Ăla e autenticul meu. Acum, când mi-am făcut listele pentru teatru, îmi doream să chem 2000 de oameni. Copilul din mine e încă în mine, sper.

[Încă de la 4 ani, Amalia trata cu seriozitate camerele de fotografiat]

La TV oamenii îţi văd zâmbetul larg. Cui sau căror fapte le datorezi acest zâmbet?
Sunt un om foarte simplu, momentele în care mă complic sunt grele şi atunci nu fac faţă. Sunt o fată simplă, născută într-un sat de munte la ţară, iar asta îţi dă o structură şi un anumit tip de percepţie asupra lumii. E foarte mult din mama mea în mine în ce sunt acum.

Ce regăseşti din mama ta?
În primul rând, un refuz al minciunii de orice fel. Prefer să trăiesc cu realitatea, oricât e ea de dureroasă, chiar urâţică, iar acesta este unul dintre lucrurile care fac ca viaţa mea să aibă un miez al echilibrului. Zâmbetul este o înzestrare de la Dumnezeu şi este legat de felul în care hotărăsc să văd viaţa. Prefer să mă centrez pe latura frumoasă a lucrurilor, pentru că altfel ne încruntăm foarte mult.

Mai ai fraţi sau surori?
Mai am un frate cu şapte ani mai mare decât mine. Pentru mine, el este al treilea părinte. De mică m-a luat în grijă. Povestesc părinţii mei că mă plimba cu căruciorul şi că nu lăsa pe nimeni să se apropie. Mai târziu, am amintiri de la masă, când fratele meu era primul care avea grijă ca cea mai bună bucată dintr-un pui să ajungă la sora mai mică. Acum există o intimitate între noi. Ai cu adevărat o relaţie cu cineva din familie dacă există o intimitate în care chiar ştii unul despre celălalt, adânc.

[Prietenie şi grijă reciprocă. Amalia, elevă în clasa I, şi fratele ei mai mar cu 7 ani, Orlando]

Te mai întorci în comuna natală Topliţa şi în locurile în care ai copilărit?

Bineînţeles. Acolo este un loc foarte foarte frumos, e un lac între munţi...

La un an, cu toată familia

Sunt o fată simplă, născută într-un sat de munte la ţară, iar asta îţi dă o structură şi un anumit tip de percepţie asupra lumii. E foarte mult din mama mea în mine în ce sunt acum.

Cum priveşti locurile în care ai crescut?
Acolo e casa mea şi aia este realitatea mea. În adolescenţă am avut un fel de complex. Până la 14 ani am făcut şcoala generală la ţară. E adevărat că eram un copil care învăţa foarte bine, am primit premiul I dintr-a întâia până într-a opta şi am fost la olimpiade. Eu sunt dintr-o familie de intelectuali de la ţară, părinţii mei nu erau agricultori, mama era secretară, tata profesor (de sport – n. r.), dar în momentul în care m-am dus la cel mai bun liceu din Hunedoara, a fost o perioadă în care a existat un complex al copilului de la ţară, la început, când nu ştiam ce o să mă aştepte. Ulterior, am schimbat foarte multe lumi, la 18 ani am plecat în Timişoara la facultate, am terminat facultatea şi m-am mutat în Bucureşti. Am avut nişte rupturi în viaţa mea pe nişte decizii foarte clare ale mele, dar nu a fost lin. De la 14 ani, eu nu mai locuiesc cu părinţii mei şi am învăţat să mă îngrijesc singură.

Ce sfaturi îţi dădeau părinţii?  
Să fac orice vreau eu. Mi-au lăsat independenţa, mi-au observat-o de mică şi nu au intervenit în ea. Mama îmi spunea zâmbind că a remarcat că de foarte mică nu ceream voie să mă duc undeva, nu-i spuneam: „Îmi dai voie să mă joc cu Diana?“, ci „Mă duc să mă joc la Diana, o să vin la ora aia“. Ne-a observat pe mine şi pe fratele meu, iar între noi exista o foarte mare diferenţă de personalităţi. La serbări, părinţii abia îl vedeau pe scenă, printre copii, pe când eu spuneam poezia, aşteptam aplauzele, făceam mamele să plângă, pentru că reciteam numai „Moartea căprioarei“ şi „Mistreţul cu colţi de argint“, după care spuneam: „Mai ştiu una“ şi greu mă dădeau jos de pe scenă. M-au iubit aşa cum eram.

Părinţii m-au lăsat să fiu independentă şi să trăiesc, să fiu om, nu o prelungire a lor. Nu m-a împins nimeni de la spate să fac ceva, totul a fost decizia mea şi când ştii asta, nu trăieşti cu regrete.

Povesteai că a fost o întâmplare faptul că ai urmat cariera de jurnalist.
Pare o întâmplare. Eu am scris la revista liceului trei ani şi am ajuns acolo pentru că le-am dat o replică celor de la real care criticau ora de latină, diriginta mea fiind profesoară de latină. După liceu, nu ştiam la ce facultate vreau să dau şi am ales să fiu ghid turistic, dar la un moment dat, m-am dus la nunta verişoarei mele şi naşul ei, lector la Facultatea de Jurnalism din Timişoara, m-a întrebat cu ce mă ocup. I-am vorbit despre anchetele despre SIDA şi alte subiecte tabu în anii '90, din cauza cărora eram chemaţi la cancelarie cu ameninţarea de exmatriculare. Acel domn mi-a spus că o să intru în primii zece şi am intrat a noua fără nicio meditaţie.

Cum a fost momentul în care ai plecat de acasă?
A fost foarte dificil când m-am mutat de la Timişoara la Bucureşti. Făcusem facultatea la Timişoara, din anul I de facultate lucram şi prezentam ştirile la Analog TV, o televiziune locală. Ţin minte că a venit mama la Timişoara şi când a intrat în oraş, de la un capăt la celălalt, era un banner cu chipul meu, pe care scria „Ştirile Analog“. Maică-mea era şocată, ea nu ştia ce înseamnă atâta expunere. Aveam un job foarte bun, dar aveam un singur dor: să-mi încerc norocul la Pro TV, singura televiziune la care mă uitam. În concediu, în drum spre mare, am venit în Bucureşti să las la Pro TV o casetă cu CV-ul şi reportajele mele. S-a întâmplat ca directorul ştirilor din acel moment să fie în prima zi după concediu şi, spre surprinderea mea, m-a primit la el în birou să vorbim. Am dat un test de gramatică, am trecut şi de testul producătorilor care intrau în birou şi întrebau: „Ce zici de această «faţă»?“, iar după o jumătate de oră de discuţie, el mi-a zis: „Vino de mâine în probe“. Nu-mi permiteam să-mi iau o lună concediu şi după aia să mă întorc. Puteam să nu fac faţă şi să rămân fără salariu, eu nefiind un om foarte bogat. 

Dar era şansa vieţii tale până în acel moment.
Aşa am gândit-o şi eu, dar asta m-a speriat. Nu eram pregătită, voiam să am un concediu după licenţă şi le-am zis: „Daţi-mi două-trei zile“. N-aveam unde să stau în Bucureşti, nu cunoşteam pe nimeni. M-am dus la părinţi la Hunedoara şi singurul lor sfat a fost: „Te rugăm să te gândeşti foarte bine să faci ce vrei tu, noi nu puteam să-ţi spunem: «Fă aşa sau aşa»“. Am insistat, dar răspunsul a fost până la capăt: „Trebuie să faci ce simţi tu“. Ei m-au lăsat să trăiesc, să fiu un om şi nu o prelungire a părinţilor. Ştiu că nu m-a împins nimeni de la spate, a fost decizia mea şi când ştii asta, nu trăieşti cu regrete. Am învăţat că în viaţă nu răzbesc cei mai frumoşi sau cei mai inteligenţi, ci cei mai determinaţi. Este important să-ţi ştii drumul şi să vezi de drumul ăla. Eu voiam să călătoresc foarte mult şi asta s-a împlinit cu profesia. Prima ieşire din ţară şi primul zbor cu avionul au fost cu Ştirile Pro TV în Elveţia. Mi se părea că sunt în rai, doar că în rai era totul aşa de scump (râde).

Mi se pare că în adolescenţă oamenii sunt cei mai creativi şi revoluţionari. În ei văd schimbările şi idealurile. La vârsta aceea, m-am ataşat idealului de a schimba ceva în ţară, pentru că în anii '90, era totul de făcut. Am prins gustul de a înfrunta pe argumente autoritatea impusă de ăia mari. 

Unde ai stat când te-ai mutat în Bucureşti?
Am stat la Muzeul Satului. Părinţii mei cunoşteau pe cineva de acolo şi am închiriat o cămăruţă de lângă muzeu, din incintă, pentru provizorat. Pe vremea aia exista o cameră de protocol pe care oamenii care veneau din delegaţii o puteau închiria. Am stat două săptămâni, până am găsit o chirie. Când plecam de la serviciu, colegii mă întrebau: „Te ducem undeva? Unde locuieşti tu în Bucureşti?“, la care eu le răspundeam: „La Muzeul Satului“ şi ei ziceau: „E vreun bloc pe acolo?“ şi eu le răspundeam: „Nu, chiar acolo“. Ţin minte că în vara aia era caniculă şi noi filmam demolările chioşcurilor de ziare din Bucureşti, pe vremea când Traian Băsescu era primarul Capitalei.

La un moment dat că ai vrut să fii şi medic, ca să o salvezi pe bunica ta bolnavă. Când ai început meseria de jurnalist, cu ce gânduri ai plecat la drum?

Răspunsul meu la întrebarea: „Ce vrei să te faci când o să fii mare?“ era sută la sută emoţional, dar am ştiut că nu voi face medicină pentru că eram mai pricepută la alte lucruri. Mi-am urmat aptitudinile pentru care nu simţeam niciun efort. La revoluţie aveam 12 ani şi anii imediat următori erau de o foarte mare efervescenţă, nişte ani în care abia se descoperea libertatea. Întotdeauna am fost fascinată de adolescenţi, pentru că mi se pare că în adolescenţă oamenii sunt cei mai creativi şi revoluţionari, în ei văd schimbările şi idealurile. La vârsta aceea, m-am ataşat idealului de a schimba ceva în ţară, pentru că în anii '90, era totul de făcut. Eram prima generaţie care avea libertatea cuvântului, cu care m-am jucat foarte mult în liceu, când scriam lucruri pentru care ajungeam la cancelarie. Am prins gustul de a înfrunta pe argumente autoritatea impusă de ăia mari. Generaţia mea a fost ca generaţia interbelică, am simţit că dacă ratăm şansa de a schimba, momentul acela nu mai are cum să se întoarcă. Ce îmi place foarte mult la meseria de jurnalist este această poziţionare între lumi, pe care am simţit-o cel mai tare la nunta prinţului William. Acolo ai o lume de poveste aproape ireală, cu prinţi, prinţese, rochii, caleaşcă, Rolls Royce-ul, Palatul Buckingham, catedrala şi, pe de altă parte, un milion de oameni veniţi să asiste la poveste. Între lumile astea, peste tot, sunt instalate special nişte locuri pentru jurnalişti. Este imaginea cu mine, vorbind şi cu unii şi cu ceilalţi, între ei, mereu observator între lumi. Poziţionarea asta a fost cu un rol, iar rolul ăsta activ mie îmi dă un sens.

La 20 de ani erai ca argintul-viu, alergai pe teren, trăiai într-un ritm agitat. Acum cum eşti?

Trei ani am lucrat ca reporter, dar nu poţi să fii întotdeauna omul-orchestră. Slavă Domnului, acum am acest program foarte clar de prezentat ştirile nopţii, iar reportajele pe care le fac nu sunt în ritmul de cotidian. În meseria asta nu există niciodată un moment în care lucrurile devin lejere pentru că în permanenţă se întâmplă altceva. Cu toată experienţa, nu eşti pregătit psihologic pentru anumite momente, cum a fost, de exemplu, întâmplarea cu Adrian Năstase.

Spuneai că pentru tine succesul înseamnă să depăşeşti temerile şi să-ţi asumi nişte riscuri. A fost jurnalismul o modalitate de a scăpa de ultimele timidităţi?
Categoric da. După copilul ăla de scenă, şcoala m-a transformat într-o persoană mult mai tăcută, ceea ce cred că e specific pentru şcoala românească. Zona de timiditate şi de pasivitate mi-am depăşit-o foarte mult. De timiditate îmi amintesc mai ales la începutul meseriei, când mă duceam la conferinţe şi înainte să pun întrebări îmi bătea inima tare şi eram tare emoţionată. Meseria m-a ajutat foarte mult să-mi depăşesc nişte temeri şi mă refer la toate momentele de scenă. La mine se întâmplă ceva miraculos: îmi consum toate emoţiile înainte de întâmplarea respectivă, trec prin cele mai proaste scenarii care s-ar putea întâmpla şi în capul meu e totul atât de profund încât acolo şi dacă izbucneşte un incendiu, eu zic: „A, doar atât? Eram pregătită pentru mult mai rău“. În clipa în care am urcat pe scenă, nu mai există picătură de emoţie în mine, dar înainte este un vulcan în mine pe care, cunoscându-mă, pot să-l gestionez. Am un sistem de protecţie şi intru în nişte momente în care sunt foarte concentrată. Mi-am exersat şi memoria cu toate poeziile alea (râde). La marile evenimente este un haos total, tu vezi un om zâmbind la televizor care-ţi prezintă Cetatea Vaticanului, dar în realitate, dacă deschizi puţin cadrul, o să vezi jurnalişti umăr la umăr care vorbesc ca în Babilon toate limbile pământului. Dacă te laşi copleşit de emoţii, nu prea mai ai cum să te focusezi.

Ai trecut şi prin experienţe periculoase. În Africa ai fost prinsă în mijlocul unui conflict. Ţi-a fost frică?
Făceam reportajele pe care le pregătesc de obicei pentru 1 decembrie şi filmam un român, şeful biroului foto Reuters, cu sediul în Nairobi. Acolo era o problemă de Constituţie, iar în Africa, în urma confruntărilor de stradă sunt foarte mulţi morţi şi răniţi. El făcea fotografii în mijlocul evenimentelor, eu îl urmam şi s-a produs foarte mult haos, iar cele două tabere ale Constituţiei alergau şi îşi dădeau cu bâta în cap. Eu mă pierdusem de operatori şi a fost un moment în care un african m-a prins de mână foarte puternic şi am crezut că până acolo mi-a fost, dar el mi-a spus: „You are running with the winning team“ (alergi cu tabăra câştigătoare, n.r.).

Meseria m-a ajutat să-mi depăşesc zona de timiditate şi de pasivitate. Îmi consum toate emoţiile înainte de o întâmplare, trec prin cele mai proaste scenarii care s-ar putea întâmpla, iar acolo şi dacă izbucneşte un incendiu, eu zic: „A, doar atât? Eram pregătită pentru mult mai rău“.

Ai avut şi alte momente dificile, pe care nu ai putut să le uiţi?

Uneori, sunt foarte dificile suprasolicitările, în zilele în care lucrezi fără să mai apuci să dormi. Ţin minte că transmiteam de la căsătoria copilului lui Mischie, pe atunci baron de Gorj. Gardienii publici de acolo ne-au spus că nu putem transmite de pe proprietatea privată, cu toate că transmiteam după domeniul public. În timpul transmisiunii în direct, gardienii publici au intrat în mine şi în operator şi ne-au împins. Ţin minte o replică celebră a operatorului de atunci. Când a ieşit Mischie cu alaiul de nuntă, s-a apropiat de el, l-a privit în ochi şi i-a spus: „O să ne vedem la PNA“, actualul DNA, ceea ce s-a şi întâmplat.

Bolivia, ţara în care Amalia s-a refugiat după o cumpănă a vieţii

Ai călătorit mult, ai fost în Bolivia, Thailanda. Crezi că prin călătorii, te cauţi şi te găseşti pe tine?
N-am fost să mă caut pe mine. Am fost în Bolivia la o lună şi jumătate după moartea mamei mele, pentru că aveam nevoie de o rupere de aici, dar nu o rupere de mine, fiindcă oriunde te-ai duce, n-ai cum să fugi de tine. În Bolivia, vedeam familiile pe stradă, eu având impresia că pierd sentimentul familiei. La ora prânzului, se aduna toată lumea pe stradă, femeia gătea, venea soţul de la muncă şi veneau copiii în pauza de masă şi ei mâncau împreună pe stradă. Am fost în Maroc, în triburile din Kenya, iar în Thailanda nu am fost deloc în staţiuni unde se duc turiştii. Am interacţionat cu foarte multe tipuri de oameni, am auzit poveşti de fericire şi nefericire.

Unii oameni preferă să se distreze, nu să cunoască viaţa comunităţilor. Ţie ce îţi place?

Sunt oameni care se relaxează dacă se duc într-o poveste turistică şi cărora li se pare mult mai comod ca lucrurile să fie deja prestabilite, probabil că ar intra în panică la vacanţele mele complet neplanificat. Mie mi se pare că dacă îmi planific sau mă iau prea mult după hartă îmi fură din plăcerea de a descoperi, e ca şi cum m-aş lăsa tot timpul dusă de mână de parcă aş avea patru ani. Eu mă las foarte mult să trăiesc experienţele. De exemplu, am bătut Marocul cu trenul şi am întâlnit o doamnă cu care m-am împrietenit şi m-a invitat să locuiesc cu ea. Am acceptat ca să cunosc obiceiurile locale. E felul meu de a călători şi de a-i intui pe oameni. Eu sunt un om foarte deschis. Este vorba de toleranţă, iar asta mă ajută şi pe mine în meseria unde întâlnesc tot felul de oameni. N-ar fi deloc în regulă să mă duc cu o judecată prestabilită. Găsesc frumuseţe şi diversitate în nişte lumi care nu sunt după modelul occidental şi mă duc cu multă plăcere în ţări foarte sărace. Povestea călătoriei este o lecţie esenţială în viaţă.

Înainte de moartea mamei era tot Amalia, dar era o altă Amalia. E de nepovestit să vezi un om pe care îl iubeşti foarte mult chinuindu-se şi plângând. Sunt nişte momente care nu au cum nu să te transforme fundamental.

Ai spus că frumosul nu se poate naşte din urât, iar binele nu se poate naşte din rău, dar bănuiesc că sunt şi experienţe urâte şi dificile care în timp te ajută să creşti şi te transformă în mai bine.
Transformi urâtul. Cel mai bun exemplu este întâlnirea cu Emanuel, un om care a trăit de la 7 la 27 de ani în canal, printre sticle şi şobolani. El a fost heroinoman şi care acum trăieşte extraordinar de frumos: are o soţie, are un copil, are un job şi o filosofie de viaţă cum nu am întâlnit la nimeni niciodată, sănătoasă şi adevărată. Lucrurile se transformă.

Lucrurile se transformă şi te transformă. Spuneai că pierderea mamei din cauza cancerului te-a schimbat foarte mult. La ce te-ai referit?
Este foarte adevărat. Este foarte greu să îţi descriu, e o stare. Până când m-am confruntat cu acel moment emoţional foarte dificil din viaţa mea, îmi amintesc perfect cum eram. Era tot Amalia, dar era o altă Amalia. M-am ferit să intru foarte adânc în nişte poveşti dramatice, e de nepovestit ca pe un om pe care îl iubeşti foarte foarte mult să-l vezi chinuindu-se şi plângând. Sunt nişte momente care nu au cum să nu te transforme fundamental.  Am o imagine din perioada aia în care mama nu mai suporta să vadă că i se face transfuzie, că intră sânge străin în ea, după o operaţie şi luni de stat în spital. Părea că nu mai e ceva care să ne aducă salvarea. A avut un moment în care mi-a spus categoric că nu mai poate să mai vadă intrând sânge în ea. Era o chestiune de ore. Mie îmi spuneau medicii să ies afară că fără asta nu depăşim acel moment, pentru că analizele i se deterioraseră atât de tare încât avea nevoie de transfuzie. Au fost ore întregi cu mine plângând la uşa spitalului. Era un om stăpân pe viaţa lui care-mi spunea că nu mai vrea să facă acea transfuzie, iar eu nu puteam să fac nimic (plânge). Nu am cum să mai fiu aceeaşi după experienţa asta. Când îmi povesteşte cineva orice tip de experienţă de viaţă, înţeleg un pic altfel. Am auzit multe poveşti, drame şi sunt foarte empatică, dar mi-a schimbat perspectiva şi asta m-a băgat în interiorul unei probleme cu adevărat o problemă. Crezi că dacă scap telefonul pe jos şi se face ţăndări eu am cea mai mică tresărire?

Mama care a învăţat-o pe Amalia că adevărul este o valoare esenţială a vieţii

Ţi-ai dat seama care sunt valorile adevărate.
Da. Şi care sunt momentele cruciale. Am înţeles că nu murim toţi deodată. Atunci când eram sfâşiată, mătuşa mea mi-a spus: „Amalia, nu murim toţi deodată, murim pe rând, asta e soarta, unii dintre noi trăim cu pierderea celorlalţi“. Merg înainte, dar merg înainte schimbată. Aş fi preferat de 1000 de ori să nu am această înţelepciune.

Pe moment, ţi-ai pierdut şi încrederea în Dumnezeu, pentru că îţi puneai întrebări la care nu mai aveai răspuns. Când ţi-ai recăpătat încrederea?
Nu ştiu dacă mi-o pierdusem complet, pentru că nu m-aş mai fi gândit la Dumnezeu. Şi când te gândeşti la Dumnezeu, chiar şi supărat, tu te gândeşti că Dumnezeu există, că altfel n-ai avea pe cine să fii supărat. Cred că mai degrabă am fost supărată şi am simţit că nu mă mai pot ruga pentru că nu mă mai poate ajuta. Dumnezeu n-are cum să ne ofere miracole tuturor, n-ar mai muri nimeni, n-ar mai suferi nimeni şi nu e asta existenţa noastră pe pământ, de muritori. Am avut o perioadă în care ziceam că este neputincios, că nici chiar Dumnezeu nu are cum să mă mai ajute.

Când ţi-ai revenit?
Mi-am revenit în timp. Lucrurile nu se întâmplă peste noapte, sunt o grămadă de lucruri care îţi reaşază gândurile şi cred că mi le-au aşezat într-o formă corectă. Îi compătimesc foarte mult pe oamenii care nu au niciun fel de credinţă şi nu mă refer numai la credinţa în Dumnezeu, ci la orice fel de credinţă. Să nu mai ai chiar la cine să te întorci? Trebuie măcar să te întorci la cineva din interiorul tău care să fie foarte puternic, e foarte important.

Am fost supărată pe Dumnezeu, am simţit că nu mă mai poate ajuta, dar nu mi-am pierdut credinţa.

Pe moment, unor lucruri nu le găsim sensul.  Acum, privind în urmă, le găseşti explicaţie?

Sigur că da, numai că nu avem noi capacitatea să vedem lucrurile nu numai atunci, ci şi ulterior. Uneori vreau să le dau eu un sens căci dacă nu le găseşti un sens, cred că ai ceea ce se numeşte depresie.

De-a lungul vieţii ai trecut prin mai multe faze, ai schimbat locul, te-ai mutat şi nu ţi-a fost teamă nici să începi de la zero, când ai încheiat o relaţie de dragoste după 13 ani.
Există o perioadă de frică de singurătate şi am trecut prin toate stările posibile. Îmi pun toate aceste întrebări şi mă macin mult. Probabil că în relaţia aia a trecut foarte mult de când începuseră întrebările. Când îmi dau răspunsul ştiu că trebuie să merg mai departe.

Spuneai că pentru tine dragostea e foarte importantă pentru că te echilibrează...

Da, dar în acelaşi timp dragostea te şi dezechilibrează. În primul rând te dezechilibrează, ea devine apoi un copăcel frumos şi înflorit, dar nu la început. Dragostea pasională te dezechilibrează foarte mult.

Pentru unii, într-o relaţie contează să ai simţul umorului, să călătoreşti, să ai bani, să arăţi bine. Pentru tine ce contează?

Sunt un om de stare. Îndrăgostirea şi întâlnirea a două entităţi diferite care simt în felul ăla unul pentru celălalt este cu adevărat un miracol, se şi spune că între îndrăgostit şi nebun nu există foarte mare diferenţă, iar din exterior, ambii par la fel. 

La mine, povestea îndrăgostelii se întâmplă sub formă de miracol, care nu are nicio legătură cu aceste criterii pe care le-ai menţionat, e ceva foarte adânc, de potriveală, e foarte multă autodescoperire. 

Marin Preda spunea că dragostea este o favoare pe care destinul ţi-o dă. 

Şi eu chiar cred că este o favoare. Dacă e un sens al vieţii, cu siguranţă, acest sens al vieţii este iubirea şi le recomand tuturor să nu înceteze să o caute şi să o trăiască, pentru că te privezi de ceva esenţial dacă nu te laşi să trăieşti iubirea.

În prezent există cineva în viaţa ta?
Nu. În schimb, am mulţi prieteni.