INTERVIU Marc Collin, cofondatorul trupei Nouvelle Vague: „Când am mers în Brazilia ne era teamă că spectatorii se vor plânge“

Muzicianul francez Marc Collin, cofondatorul celebrei trupe Nouvelle Vague, îşi aminteşte de emoţiile avute la primul concert susţinut în Brazilia, acolo unde s-a născut bossa-nova, stil pe care formaţia lui l-a făcut să fie cool începând cu anul 2003.

În urmă cu 17 ani, muzicienii francezi Marc Collin şi Olivier Libaux lansau primul cover al trupei Nouvelle Vague, un grup care avea să se bucure de un succes incredibil datorită prestaţiilor din concertele live. În Nouvelle Vague, soliştii – majoritatea femei – se tot schimbă, iar condiţia pe care Collin şi Libaux o pun este ca aceştia să nu fie familiarizaţi cu melodia pe care urmează să o reinterpreteze. Care este motivul care a stat la baza acestei decizii, dar şi cum au fost începuturile pentru trupă, ne-a povestit Marc Collin, aflat, în luna august, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) din Cluj. În interviul pentru „Weekend Adevărul“, muzicianul şi regizorul francez a vorbit şi despre filmul pe care l-a prezentat la TIFF, „Le Choc du Futur“, despre femeile care au pavat drumul în muzica electronică, în Franţa de la sfârşitul anilor ’70.

„Weekend Adevărul“: Care e istoria ta intimă cu muzica? Cum a fost momentul în care ţi-ai dat seama că nu ascultai muzică precum majoritatea oamenilor şi că devenea o obsesie?

Marc Collin: Ştiu momentul la care te referi, dar nu mi-l amintesc exact pe-al meu. Pot să-ţi vorbesc, totuşi, despre cel în care am trecut de la a fi cineva care asculta muzică aşa, ca toţi ceilalţi, la un fel de geek (n.r. – o persoană care ştie foarte multe lucruri legate de anumite domenii). Ştiam absolut totul despre trupele pe care le descoperisem.

Ce fel de trupe?

Păi, am devenit un mare fan al trupelor ska (n.r. –gen muzical precursor al reggae, apărut în Jamaica la sfârşitul anilor ’50. Combină elemente de mento şi calypso cu jazz şi rhythm and blues american), după cum le zic britanicii, precum The Specials. Apoi am devenit eu însumi muzician.

Regizor şi muzician, un vis de la 16 ani

Când s-a întâmplat asta?

Mi-am făcut prima trupă când aveam vreo 16 ani. Cred că faptul că am fost într-o trupă şi că am avut ambiţii să fac nişte lucruri în muzică m-au împins să adun informaţii despre orice – ca să-mi dau seama cum de aveau muzicienii succes. Cred că ceva de tipul ăsta a fost. Dar, în mod bizar, aveam în minte şi să fiu regizor.

Deci erai şi un geek al filmelor.

Da, acolo chiar eram un geek. Colecţionam multă muzică, dar mergeam foarte des şi la cinematecă. Eram nedespărţit de muzică şi filme. Au fost vremuri foarte intense pentru mine (râde). Când mă uit înapoi, chiar sunt surprins că mi-am petrecut atât de mult timp dezvoltându-mi credinţa asta – că voi face ceva în muzică. Mai ales că în anii ’80 toată lumea îţi spunea: „Ce faci? Nu poţi să-ţi câştigi existenţa din aşa ceva“.

Curiozitatea e cheia

Ce fel de trupă aveai la 16 ani?

Un fel de trupă new wave. Mă luam după Indochine (n.r. – grup francez pop-rock, format în 1981). Şi, ştii cum e, când îţi faci o trupă, începi prin a imita grupurile care-ţi plac. Apoi, după un timp, scrii tu ceva şi speri că va fi interesant (râde). Eu am început uitându-mă la trupele new wave, apoi, undeva prin ’92, am trecut la muzica house. Am tot făcut tranziţii în muzică.

La începutul anilor 2000 s-a născut o nouă eră pe care o putem numi new wave postmodernist. În această eră, cu instrumentele şi cultura pe care le avem în muzică, putem să ne jucăm cu orice.

Te-ai prins singur în hora asta, a obsesiei pentru muzică şi filme, sau te-a împins cineva de la spate?

În mare, am făcut-o de unul singur, dar am avut şi un prieten care mi-a deschis uşa către ceva mai artsy. Ce e interesant atunci când vrei să te apuci de muzică sau de filme avangardiste e că ai nevoie de ceva sau de cineva care să te ajute să evadezi în ele. Şi, uneori, prietenii îţi arată nişte artişti potriviţi care, la rândul lor, într-un album de pildă, fac referinţe la un pictor, să zicem. Şi începi să te întrebi: „Ce e cu pictorul ăsta?“. Şi cauţi. Acum ceva vreme, am văzut un film în Franţa şi, într-o scenă, era o melodie a unei trupe avangardiste pe care am descoperit-o chiar atunci. Uneori aşa se întâmplă. Ai nevoie de altceva care să te ducă într-o altă lume.

Deci arta e ca o pânză în care se ţes fire din diverse domenii.

Da, exact aşa. Dar funcţionează numai dacă eşti curios. Asta e cheia, trebuie să fii curios. Din fericire, eu am fost!

Foto: Marc Collin/ Sursa: TIFF/ Nicu Cherciu

Anul 2000 şi deschiderea unei noi ere muzicale

Spuneai, la un moment dat, că Nouvelle Vague are succes pentru că doi cântăreţi, care nu sunt muzicieni de jazz, au făcut bossa-nova. Aşadar, putem spune că succesul vine dacă ieşi din zona de confort?

La începutul anilor 2000 s-a născut o nouă eră pe care o putem numi new wave postmodernist. În această eră, cu instrumentele şi cultura pe care le avem în muzică, putem să ne jucăm cu orice. Poţi spune: „Hai să facem muzică în stilul jazzului din anii ’30 sau în stilul jamaican al anilor ’50“. Poţi să-ţi imaginezi tot felul de lucruri şi să le faci foarte uşor. Poţi descărca imediat de pe Internet sunetul tobelor unui toboşar jamaican.

Deci este despre libertatea imaginaţiei voastre, a ta şi a lui Olivier Libaux.

Exact. Urmând genul ăsta de idee, ne-am spus aşa: „Noi nu suntem jamaicani, nici cântăreţi de jazz, dar putem face un fel de bossa-nova, un tip de new wave postmodern“. Ne gândeam la principalele idei care stau la baza bossa-nova. Şi am avut ideea asta: „Hai să reinventăm cântecele astea pentru că sunt foarte bune şi merită să le privim într-o manieră nouă. Deci hai să încercăm bossa-nova, chiar dacă nu suntem brazilieni“. 

Cum să cânţi bossa-nova la ea acasă

Cum aţi fost întâmpinaţi când aţi cântat prima dată în Brazilia? Ce sentimente vă încercau?

Am putea spune că era bossa-nova făcută de doi muzicieni punk. Prima dată când am mers în Brazilia ne era teamă că spectatorii se vor plânge. Dar, dimpotrivă, ne-au iubit. Şi nu, nu s-au gândit: „Dar sunt ei oare îndreptăţiţi să cânte bossa-nova?“. A fost minunat! Iar după Nouvelle Vague au apărut tot felul de proiecte care l-au copiat într-un fel, dar rămâne complet diferit.

În 2003, când aţi lansat primul cover, te aşteptai să aveţi un asemenea succes?

Nu, a fost o surpriză. Sigur că atunci când faci un proiect speri că va fi de succes, dar nu, nu m-am aşteptat. M-am gândit că va prinde la nişte oameni între 30 şi 40 de ani, cărora le place new wave-ul. Şi la prietenii mei (râde). Ne înregistram în studio şi toate solistele erau prietene de-ale noastre.

„Mulţi oameni nu ştiu că noi facem cover-uri“

Şi ieşitul în lume, pe scenă, cum s-a produs?

Am simţit, la un moment dat, că e un timp bun pentru noi. Am avut apoi şansa s-o avem ca solistă pe minunata Camille, aşa că live-ul nostru a devenit foarte popular. Ăsta e motivul pentru care proiectul a explodat: eram foarte buni live. Deci ne-am schimbat complet şi am ajuns să fim o trupă în adevăratul sens al cuvântului. Mulţi oameni încă nu ştiu că noi facem cover-uri.

Sursa Foto: Instagram Nouvelle Vague

Poţi să-mi explici de unde hotărârea ca solistele să nu fie familiare cu cântecele alese pentru
cover-uri?

Am vrut, pur şi simplu, soliste care să abordeze cântecele cu prospeţime, să nu încerce să copieze. Când eşti obişnuit cu un cântec ai tendinţa să-l cânţi aşa cum o face artistul original. Deci nu cânţi în felul tău propriu. Pentru a evita lucrul ăsta, am zis să alegem cântăreţe care nu ştiu originalul şi să avem doar versurile, să nu avem ceva prefabricat, vreo referinţă.

A fost dificil să vă găsiţi astfel de soliste?

Nu, am descoperit că foarte multe persoane din generaţiile mai tinere habar n-aveau de cântecele alese de noi. Aşa că a fost uşor să le găsim (râde). S-a întâmplat să fie o idee chiar foarte bună. Am avut multă libertate.

Ciocniri între producător şi artist

Dar colaborarea ta cu Olivier Libaux cum decurge? Aveţi discuţii aprinse despre felul în care veţi aborda piesele?

Clar! Eu sunt mai degrabă tipul producătorului. Mă gândesc cum o să vindem ce facem. În schimb, Olivier e artistul. El se gândeşte: „Oh, ce frumos sună, hai să facem aşa“. El e mai mult cu sentimentul. Dar facem o combinaţie bună.

Prospeţimea post-punk-ului

Primul cover pe care l-aţi făcut a fost după „Love Will Tear Us Apart“, de la Joy Division. De ce
fix acest cântec?

Pentru că e pur şi simplu un cântec frumos. Am vrut să dovedim că, în cazul a ceea ce numim trupe post-punk, ideea principală este că nu cântă după reguli. Asta e treaba cu punk-ul, îl faci dacă vrei –
îţi iei chitara, începi concertul. Punkiştii sunt în răspăr cu cei care stau ani întregi ca să-şi scrie cântecele. Post-punk-ul aduce o prospeţime reală pentru că celor care-l fac nu le pasă de nimic. „Vreau doar să mă exprim“ – asta e ideea de fond. Şi trupele astea pot scrie cântece frumoase care devin clasice. Pentru mine, clasici sunt The Cure şi Joy Division. Asta era şi ideea principală din spatele Nouvelle Vague, aşa că normal că am ales „Love Will Tear Us Apart“, era perfect.

„La finalul anilor ’70, dacă erai femeie şi făceai muzică electronică aveai deja două lucruri pentru care să te zbaţi“

Foto: Alma Jodorowski, în „Le Choc du Futur“

Ai venit la TIFF ca să-ţi prezinţi filmul „Le Choc du Futur“, despre compozitoarele de muzică electronică de la finalul anilor ’70. De ce crezi că au fost uitate femeile care au deschis drumul în muzica electronică?

Nu ştiu dacă „uitate“ e cuvântul potrivit. Pur şi simplu n-au avut prea mult succes atunci, mai ales că, în zona asta, erau şi foarte mulţi bărbaţi. Ce am vrut eu să arăt în film a fost că, în acea perioadă, dacă erai femeie şi făceai şi muzică electronică aveai deja două lucruri pentru care să te zbaţi. Şi pentru bărbaţi era dificil să-şi facă un nume în muzică, dar cu atât mai greu pentru femei. Şi e adevărat că ne-a luat ceva timp –vreo 20 de ani – ca să le redescoperim munca şi ca să le redăm importanţa.

Mai întâi actorul, apoi rolul

Alma Jodorowsky şi Clara Luciani sunt amândouă, fără îndoială, cântăreţe foarte bune. Dar de ce le-ai ales, totuşi, pe ele pentru rolurile din film? 

E simplu. Pe Clara Luciani o ştiam de dinainte, am lucrat cu ea în două dintre proiectele mele. Atunci când am scris scenariul chiar pe ea o aveam în gând. Deci am numit imediat personajul Clara, era evident pentru ea. Şi, trebuie s-o spun, după film a devenit destul de faimoasă în Franţa.

Şi Alma Jodorowsky?

Alma nu a fost prima mea opţiune, dar am avut un prieten bun care a jucat alături de ea şi care mi-a spus: „Ar trebui să o vezi, e minunată“. Apoi am văzut-o cântând pe scenă şi am fost foarte impresionat. I-am trimis scenariul, iar reacţia ei a fost: „Da, e minunat!“. Aşa că am zis: „Bun, hai să-i dăm înainte“.

Ai mers din aproape-n aproape cu castingul. A fost intenţionat?

Da, am vrut să fie totul simplu. Toţi actorii şi majoritatea celor care au lucrat la film sunt oameni pe care i-am cunoscut direct. Cineva venea şi-mi spunea: „Trebuie să-l cunoşti pe tipul ăsta, e minunat“, iar eu o făceam. Nu am vrut să îmi iau director de casting, am vrut să fie totul foarte simplu.

„În final, este vorba despre muzică“ 

Fiind un film despre condiţia muzicianului, bănuiesc că te-ai regăsit şi tu în el, dincolo de rolul de regizor.

Aşa este. După ce-au văzut filmul, unii oameni mi-au spus: „Marc, asta e povestea ta!“. Nu e povestea mea, dar e adevărat că am pus mult din mine atunci când am scris-o. Când scrii ceva, de regulă, pui mult de la tine, uneori inconştient chiar. Şi după aceea te trezeşti că oamenii îţi spun: „Da, ăsta eşti tu!“. E adevărat, dar nu în sensul că tu ai vrut să faci un film despre povestea ta. În final, este vorba despre muzică, despre cineva care se zbate să-şi facă un trai după pofta inimii. Aşa că bineînţeles că există multe lucruri comune.

„Le Choc du Futur“, proiectat la Bonţida, în cadrul TIFF de anul acesta FOTO Vlad Cupşa

„Oamenii ascultă muzică mai mult ca niciodată“

Cum vezi situaţia industriei de muzică din Franţa de când cu pandemia de COVID-19?

Pe de o parte, muzica înregistrară, streaming-urile merg bine. Oamenii încă ascultă muzică acasă, toată ziua, acum mai mult ca niciodată. Deci aici stăm bine. Sigur că schimbarea a fost în cazul show-urilor live, dar e dificil de spus care e situaţia exactă. Noi, de pildă, vom începe nişte concerte luna viitoare, în Italia. În Franţa, concertele din septembrie au rămas confirmate. Dacă au loc jocuri de fotbal cu 5.000 de spectactori, de ce nu şi concerte de muzică? Dar cred că nimeni nu ştie cum vor evolua lucrurile.

Dar atitudinea ta care e?

Eu sunt optimist, cred că nu e atât de grav şi că, la acest capitol, lucrurile se vor întoarce la normal prin septembrie. Probabil că, în cel mai rău caz, toată lumea va purta o mască oriunde va merge. Dar, în orice caz, a fost o perioadă în care toată lumea se panica şi cred că a fost puţin cam prea mult. Acum cred că e timpul să ne întoarcem la ale noastre, având grijă să nu ne asumăm totuşi prea multe riscuri. Nu ştiu, dar nu sunt speriat.

CV

Muzician, compozitor şi regizor

Numele: Marc Collin

Cariera: În 1998, a început să compună soundtrack-uri pentru filme, primul fiind pentru „Les Kidnappeurs“, în regia lui Graham Guit. Printre producţiile cinematografice pentru care a mai compus se numără: „Riviera“, în regia lui Anne Villacèque, „J’aurais voulu être un danseur“, regizat de Alain Berliner, şi „White Wall“,  proiectul americanului James Boss.

 În 2003, a înfiinţat, alături de prietenul său, Olivier Libaux, proiectul Nouvelle Vague.

 În 2008, a lansat şi un album sub propriul nume, intitulat „Hollywood, Mon Amour“, care conţinea cover-uri în formula Nouvelle Vague a unor cântece din filmele anilor ’80.

În 2019, a regizat drama „Le Choc du Futur“, film care a fost proiectat la TIFF 2020. 

Locuieşte în: Paris