Warlikowski şi istoriile lui africane despre bătrâneţe şi discriminare

Cea de-a XI a ediţie a Festivalului Internaţional „Shakespeare“, construcţie monumentală şi durabilă al cărui principal ctitor este excepţionalului om de teatru Emil Boroghină, a debutat luni, 23 aprilie 2018, în Sala Mare, a Teatrului Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova.

Spectacolul de deschidere se numeşte „Poveştile africane ale lui Shakespeare“, este o  producţie a „Teatrului Nou“ din Polonia şi poartă semnătura regizorală a lui Krzysztof Warlikowski.

Acestor observaţii tehnice, pe care, deliberat, am încercat să le prezint în cel mai impersonal, sec mod posibil, trebuie să li se adauge alte câteva cu valoare de consideraţii preliminare. Cred că şi esenţiale. De unde şi ponderea pe care le-o acord în rândurile următoare.

Prima se referă la scenariul dramatic al montării. În intertextul pe care se edifică montarea se regăsesc fragmente ori concentrate în general bine dozate şi articulate a trei dintre cele mai cunoscute piese ale marelui Will. Vedem scena de început, scena-cheie din Regele Lear în care împărţirea moşiei se face ca la un fel de întrunire de familie din zilele noastre în care tatăl deja bătrân, simţindu-se ajuns la capătul puterilor, vrea să îşi asigure o bătrâneţe calmă contând pe loialitatea celor trei fiice ale sale, comiţând astfel o greşeală fatală în ceea ce o priveşte pe una dintre ele. Cea sinceră şi onestă. Primul act continuă cu un subtil rezumat, la rându-i gândit în cheie modernă, a Neguţătorului din Veneţia. Piesa e citită în dublă cheie. În aceea extrem de apropiată de Originile totalitarismului, celebra carte a Hannei Arendt, în care ideea iniţială a dramaturgului ce îşi află originile în antisemitismul epocii elisabetane - „Shakespeare - scria Gelu Ionescu - a împins personajul în clişeul damnării din imaginarul epocii, datând din Evul Mediu şi rămas aşa încă multe secole“ (cf. Cartea lui Prospero - Eseuri despre douăsprezece piese de William Shakespeare, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017) - şi care se concretizează prin aducerea în scenă a unui Shylock „bătrân, urât, la limita ridicolului cu dezgustul, a caricaturii cu sordidul, la pedepsirea căruia – obligatorie! – se impune şi râsul“.

Numai că Warlikowski sesizează foarte bine că finalul dorit de Shakespeare este parcă mult prea fericit prin raportare la întreaga acţiune a piesei. Practic, Warlikowski pune sub semnul întrebării -şi o face în cel mai drastic mod cu putinţă- statutul de comedie al piesei (o îndoială asemănătoare formula în cartea mai sus citată şi Gelu Ionescu) , modifică drastic finalul, drept pentru care, graţie abilităţii lui Balthazar, Shylock pierde totul. Măcelarul Shylock (îl vedem astfel într-unul din momentele spectacolului) nu mai are parte nici măcar de funtul de carne din pieptul lui Antonio.

Cea de-a doua cheie este aceea a ambiguităţii referitoare la identitatea sexuală a personajelor. Există o relaţie de tip homosexual între Bassanio şi Antonio (în consecinţă, acesta nu ne mai apare chiar atât de generos precum îl zămislise condeiul lui Shakespeare), tot la fel cum putem intui o relaţie similară între Iago şi Casio din Othello. Partea întâi din Poveşti africane se încheie cu căsătoria dintre Iago şi Desdemona. Partea a doua rezumă Othello. Othello, prin tradiţie considerată „o piesă despre gelozie“ (Andrzej Żurowski - Citindu-l pe Shakespeare, Editura Fundaţiei Culturale Camil Petrescu, Bucureşti, 2010) rămâne astfel şi în spectacolul lui Warlikowski. În ciuda relaţiei modificate, teoretic interzise dintre Casio şi Iago. Numai că Iago îl urăşte şi urmăreşte zi şi noapte pe Othello (tema supravegherii) nu doar pentru faptul socotit inadmisibil că posedă trupul şi se bucură de iubirea Desdemonei, ci şi fiindcă este Maurul din Veneţia, adică alogenul devenit general de armată. La finele părţii a doua îl vedem pe Othello, pacient al unui spital psihiatric, împărţind acelaşi salon  de spital psihiatric cu sărmanul Rege Lear.

Cea de-a treia parte a montării este fundamentată pe o seamă de  secvenţe din romanul Summertime (Miezul verii - Scene din viaţa provincială) a sud-africanului J. M. Coetzee. Care ilustrează, cu sublinieri freudiene, exact aceleaşi teme - aceea a bătrâneţii şi cea a discriminării. Într-un fel probabil aşa se explică relativ derutantul titlu - Poveşti africane - dat de Warlikowski, spectacolului său din 2013, care din anul zămislirii a avut parte de o serie întreagă de prezenţe la mari festivaluri internaţionale. Acum, în opinia mea, această a treia parte putea să funcţioneze ca o structură independentă, ca un spectacol cu identitate proprie.

Cea de-a doua observaţie are în vedere durata ieşită din comun a spectacolului. Cel puţin din punctul de vedere al spectatorului român din ale cărui obişnuinţe au dispărut montările care te ţineau ţintuit pe scaun şi nu oricum, ci cu sufletul la gură, chiar mai bine de cinci ore cât durează Poveştile africane ale lui Warlikowski. Să ne reamintim, de pildă, că antologicul Hamlet al lui Tocilescu-Caramitru avea la data premierei (noiembrie-decembrie 1985) cinci ore şi un sfert. Există, după părerea mea, în Poveştile africane ale lui Shakespeare o cantitate de lungimi inutile. Ca, de pildă, excesivul monolog al Desdemonei sau poate prea lungita secvenţă Lear-Othello. Înviorată de cântecul In my Solitude cântat de Lear. Există şi momente mai puţin clarificate care cred că rămân astfel pentru civilii care vin la Teatru fără să fi citit în prealabil textul. Ca, spre exemplu, nu este tocmai limpede că Porţia, cea care pledează nu doar în favoarea anti-discriminării, este una şi aceeaşi cu Balthazar.

Indiscutabil, Poveştile africane ale lui Shakespeare nu este tocmai ceea ce se cheamă spectacolul perfect. Este, la fel de sigur, unul perfectibil. Are ceea ce se cheamă „burţi“, însă dispune şi de o remarcabilă coerenţă. La nivelul ideii, dar şi la acela al construcţiei. Se remarcă prin scenografie (Malgorzata Sczenšniak), dar şi prin remarcabila ilustraţie muzicală (muzica: Pawel Mikiyetyn), sound-design şi light design. Este impecabil la capitolul actorie. Krzyszstof Warlikowski îşi îngăduie luxul unui calm aparent în construirea situaţiilor dramatice cu potenţial ori chiar dramatic explozive pentru simplul motiv că dispune de o seamă de actori cum nu se poate mai stăpîni pe meserie. Pe arta profesiei lor. Care demonstrează că pentru a aduce pe scene edificator situaţii dramatice, omeneşti, sufleteşti limită nu e neapărat obligatoriu să ţipi ori să tropăi. Numele acestor mari artişti sunt Stańislawa Celinska, Ewa Delkowska, Malgorzata Hajewska-Krzystofik, Maja Osztasenska, Magdalena Poplawska, Adam Ferenczy, Wojciech Kalarus, Marek Kalita, Zygmunt Malanowicz, Piotr Polak, Jacek Poniedzialek.

Teatrul Nou din Varşovia - POVEŞTILE AFRICANE ALE LUI SHAKESPEARE - scenariu dramatic de Krzysztof Warlikowski după William Shakespeare şi J.M. Coetzee; Regia: Krzysztof Warlikowski; Scenografia: Malgorzata Sczenšniak; Muzica: Pawel Mikiyetyn; Dramaturgia: Piotr Grusczńsky; Ligt design: Felice Ross; Cu: Stańislawa Celinska, Ewa Delkowska, Malgorzata Hajewska –Krzystofik, Maja Osztasenska, Magdalena Poplawska,Adam Ferenczy,Wojciech Kalarus, Marek Kalita, Zygmunt Malanowicz, Piotr Polak, Jacek Poniedzialek; Data reprezentaţiei: 23 aprilie 2018