Vremea musicalului
01.Răi şi buni, frumoase şi bestii lumea musicalului Spectatorii de teatru şi de film de pretutindeni nu sunt defel impresionaţi de incapacitatea istoricilor literari de a stabili cu exactitate cine, cum şi când a scris versiunea princeps a povestirii Frumoasa şi bestia.
Indiferent că ea îi aparţine sau nu scriitoarei franceze Jeanne- Marie Leprince de Beaumont, care a trăit demult, în secolul al XVIII leea, Frumoasa şi bestia rămâne un text de mare succes, un bun literar cu „mare randament funcţional”, ceva aproape de natură folclorică. Un text cvasi-anonim şi cvasi-colectiv, deschis îmbunătăţirilor şi dezvoltărilor de tot felul. O partitură ce a trecut cu uşurinţă din pagini de carte în film (clasică fiind varianta din anii ’40 girată de marele Jean Cocteau), film cu actori sau film de animaţie ori din librării pe marele Broadway şi în alte locuri asemănătoare, acolo unde musicalul e la el acasă.
Musicalul e la el acasă din ce în ce mai des şi în România. Şi nu doar la Opereta bucureşteană, rebotezată Teatrul Naţional de Operetă şi Musical „Ion Dacian” ori în alte teatre muzicale asemănătoare. Ci şi în numeroase teatre dramatice. Dintre oraşele României, Timişoara e port-drapelul, ajutată fiind în dobândirea unei atare performanţe de realitatea că în respectivul oraş fiinţează trei teatre dramatice (Naţionalul, Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” şi Teatrul German de Stat), în repertoriul fiecăruia dintre ele figurând cel puţin câte un spectacol de gen.
Iar cum un spectacolul de acest gen e unul costisitor căci nu doar montarea, dacă vrei să o faci aşa cum se cuvine, e scumpă, presupunând pur şi simplu ceea ce înseamnă lux şi nicidecum sclipici ieftin, ci şi achiziţia drepturilor de reprezentare, de mai multă vreme Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” a optat pentru soluţia salvatoare şi eficientă din punct de vedere artistic a parteneriatului cu Opera Naţională Română. Unde mai pui că distribuţiile genului sunt complexe, necesită mai totdeauna voci antrenate, în orice caz mai antrenate decât sunt îndeobşte cele ale actorilor noştri de teatru dramatic. Reprezentaţiile de musical presupun şi elaborate numere de dans pentru care e nevoie de dansatori profesionişti. Aşa se face că spectacolul cu Frumoasa şi bestia sau, mă rog, Disney Beauty and the Best, e unul la a cărui realizare şi-au adus contribuţia atât Naţionalul cât şi Opera, distribuţia fiind, în consecinţă, una amestecată. Ceea ce e şi bine, e şi rău. Bine pentru că rolurile principale sunt susţinute profesionist, rău fiindcă decalajele valorice sunt lesne sesizabile.
Faptul că afişul spectacolului a preferat varianta în limba engleză a titlului nu e un moft, nu e o aliniere la moda englezismelor în floare, ci, până la urmă o chestiune de drept de autor. Fiindcă e de presupus că folosirea scenariului din musicalul şi filmul realizate în imensul laborator de creaţie patronat chiar şi numai simbolic de legendarul Walt Disney aduce cu sine anumite obligaţii. Care se decontează, printre altele, şi în regia montării a cărei libertate e drastic limitată de presiunea modelului. Modelul fiind în cazul de faţă cel propus de Robert Jess Roth, regizorul ce a semnat primul spectacol pe muzica lui Alan Menken, pe versurile lui Howard Ashman şi Tice Rice şi pe libretul datorat Lindei Woolvertoon . E foarte posibil că Somogy Szilárd şi secundul său, Tamas Bóri, să fi ţinut seama de el, cam aceasta fiind regula în domeniu. Îndeobşte valoarea spectacolelor de acest gen cuvenindu-se a fi judecată nu prin prisma inventivităţii formulei regizorale, ci prin calitatea, artisticitatea şi rigurozitatea execuţiei. A execuţiei la toate nivelurile şi în toate compartimentele.
Rolurile principale au fost încredinţate sopranei profesioniste-Cristina Vlaicu (Belle), şi lui Matei Chioariu (Bestia) şi lui Victor Bucur (Gaston). Ultimii doi precumpănitor actori de teatru dramatic, dar cu destulă, apreciată şi chiar apreciabilă experienţă şi în musical. Experienţă dobândită şi certificată nu numai pe scena Teatrului Naţional din Timişoara, ci şi pe cea a Operetei bucureştene. Victor Bucur e în evident avantaj din start. Ariile pe care trebuie să le interpreteze sunt, cum se zice, „mai slăgăroase”, mai pline de muzicalitate, foarte adesea ele fiind completate de intervenţiile de susţinere ale corului pregătit de Laura Mare. În cazul lui Victor Bucur colaborarea cu orchestra condusă de David Crescenzi e ceva mai la îndemână. În schimb, Matei Chioariu a avut de depăşit dificultăţi mult mai mari. Prinţul rău, înrăit, trist şi melancolic pe care trebuie el să îl joace e urât nu doar din punct de vedere moral, ci şi fizic, e schimonosit, cocoşat. Un fapt care impune o anumită poziţie corporală, o apăsare a diafragmei ce ridică numeroase dificultăţi. Unde mai pui că, cel puţin în prima parte a spectacolului, nici nu dispune de arii chiar foarte uşor de interpretat. Că doar Bestia de aceea e Bestie ca să fie antipatizată şi supusă la cazne şi de compozitorul mult mai puţin generos în ceea ce o priveşte. Factorii aceştia însumaţi au făcut ca Matei Chioariu să îşi dea măsura adevăratului său talent şi a înzestrării lui indubitabile pentru musical îndeosebi în partea a doua a spectacolului. Ea însăşi, în general, mai vie, mai dinamică, mai palpitantă. Aici, în această a doua parte, trecerile din registrul realului în cel al fantasticului, răsturnările de situaţie, cuantumul de neprevăzut induc un plus de energie montării. Aici au evoluţii net superioare actorii/soliştii –îi menţionez pe Alexandru Pîntea, Doru Iosif, Alina Ilea, Adrian Jivan, Iulian Ioan Iosip, Bogdan Borlovan, Bogdan Spiridon, Daniela Bostan, Sabina Bijan, dar şi pe copilul Devis Alăzăroae-, aici corpul de balet şi coregrafia gândită de Eva Duda sunt mai strălucitoare, aici îmbinarea dintre scenografia clasică a Evei Szendreny şi excelentele proiecţii video imaginate de Lucian Matei, trimiţând cu gândul la frumoasele cărţi cu poveşti desenate, e foarte aproape de perfecţiune. Cu toate că şi în aceste condiţii net superioare spectacolul însuşi mai are de parcurs nişte căi spre a fi tocmai perfect. În pofida faptului că succesul lui e unul cât se poate de real.
Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara şi Opera Naţională Română din Timişoara- DISNEY – BEAUTY AND THE BEAST (Frumoasa şi bestia); Muzica: Alan Menken; Versuri de: Howard Ashman şi Tim Rice; Text de: Linda Woolverton; Traducerea: Geanina Jinaru Doboş; Regizorul producţiei originale: Robert Jess Roth; Producţia originală: Disney Theatrical Production: Regia artistică: Somogyi Szilárd; Asistent regie: Tamás Bori; Conducerea muzicală: David Crescenzi; Maestru de cor: Laura Mare; Concert maestru: Corina Murgu; Coregrafia: Eva Duda; Decor: Szendreny Eva; Costume: Alina Lăţan; Video: Lucian Matei; Cu: Cristina Vlaicu, Matei Chioariu, Victor Bucur, Alexandru Pîntea, Doru Iosif, Alina Ilea, Adrian Jivan, Iulian Ioan Iosip, Bogdan Spiridon, Loredana Borlovan, Daniela Bostan, Devis Alăzăroae, Alina Chelba, Sabina Bijan, Diana Niţu, Alin Radu, Darius Agrima, Andreea Farkas, Raisa Kadar, Olga Sfetcu, Raluca Bozsity, Sergiu Mihalic, Claudiu Dan, Eva Danciu, Flora Gîrleanu-Nilas, Denisa Damaris Marian, David Bota, Teodor Pătraşcu, Lorand Hoca-Virág; Data reprezentaţiei:30 ianuarie 2016
2.Actoria în suferinţă Omul din La Mancha este, fără doar şi poate, unul dintre cele mai celebre musicaluri ce s-au scris vreodată. Se prea poate ca celebritatea lui să fie comparabilă cu cea dobândită de un alt mare succes al genului, My Fair Lady sau de West Side Story şi nu mi se pare deloc nepotrivit ori exagerat a le considera pe toate trei drept musicaluri-cult.
În 1959, Dale Wasserman, cel atât de bine cunoscut la noi datorită piesei Zbor deasupra unui cuib de cuci, care pusă în scenă de Horea Popescu, avându-l pe Florin Piersic în rolul principal, a ţinut afişul ani buni, vreo şase-şapte, scria piesa ce istorisea povestea lui Miguel de Cervantes şi a nemuritorului său Don Quijote. Şase ani mai târziu, graţie decisivei contribuţii a lui Mitch Leigh, autorul muzicii, a lui Joe Darion, semnatarul versurilor, şi a regizorului Albert Marre, scrierea lui Dale Wasserman devenea musical, ajungea pe Broadway, prilejuind o montare despre care felurite surse bibliografice ne înştiinţează că s-ar fi jucat de 2328 de ori. Tot bibliografia ne ajută să aflăm că în România celebrul musical american a ajuns destul de târziu. În 2001 la Naţionalul bucureştean, graţie regizorului Ion Cojar, şi în 2008 la Craiova, acolo unde directorul de atunci al Teatrului, Mircea Cornişteanu, l-a dorit în repertoriu îndeosebi spre a provoca revenirea pe scena Naţionalului a lui Tudor Gheorghe în calitate de actor şi nu de menestrel. Încredinţându-i în acest scop regia lui Cezar Ghioca, la vremea aceea un tânăr regizor care avea avantajul unor studii universitare în domeniu făcute tocmai în America. Întâmplarea a făcut să nu văd nici unul dintre aceste spectacole, dar, atât cât am putut deduce din cronicile puţine, respectuoase şi prudente,de care cele două montări au avut parte, succesul lor a fost unul destul de limitat.
Cum limitat mi se pare a fi şi succesul spectacolului cu acelaşi musical de la Teatrul „Regina Maria” din Oradea. O instituţie de spectacole ce a cultivat constant genul în vremea din urmă şi care are mari merite în aducerea lui în atenţia spectatorilor români, în general, nu doar orădeni. Ca şi într-un caz anterior, cel al Scripcarului pe acoperiş, de regia montării a fost invitat să se ocupe acelaşi profesionist al genului, Korcsmáros György. Care şi de această dată i-a încredinţat rolul principal lui Richard Balint, componentul cel mai abilitat al trupei pentru astfel de întreprinderi.
Problema e că acum tocmai ulciorul iluziei teatrale nu a mai mers chiar foarte bine la apă. Spectacolul e bazat, aşa cum se impunea, de altfel, pe formula teatrului în teatru, un teatru în teatru la puterea a doua, dacă nu cumva chiar a treia. Cervantes, în calitate de personaj fiind ţinut să istorisească, precum Şeherezada, în faţa puşcăriaşilor în mijlocul cărora a ajuns pe neaşteptate, puşcăriaşi de la care are nevoie de o primă iertare, povestea minţii rătăcite a bătrânului Don Alonso. Cel care, din cauza dar şi graţie lecturilor în exces, i-a zămislit pe Don Quijote, pe Sancho Panza, pe Dulcineea şi pe alţii asemenea. Dacă această primă iertare e dobândită căci până şi puşcăriaşii sunt emoţionaţi de ceea ce istoriseşte Don Miguel, lucrurile stau cu totul altfel în raport cu Inchiziţia, deloc flexibilă, deloc sensibilă la literatură. Ea făcându-şi riguros, bezmetic, neomeneşte datoria.
Povestirile acestea concentrice nu prea sunt diferenţiate nici regizoral, nici interpretativ în spectacolul orădean. Motivul e simplu. Mai toată lumea, şi interpreţii principali (Richard Balint, Alexandru Rusu, Ioana Dragoş Gajdo, Daniel Vulcu, Emil Sauciuc), şi cei secundari (Ciprian Ciuciu, Sorin Ionescu, Pavel Sîrghi, Corina Cernea, Andrian Locovei), şi cei episodici sunt preocupaţi de surmontarea dificultăţilor de tehnică vocală. Şi aceasta fiindcă Omul din La Mancha e un musical-capcană. Un musical înşelător. Cam tot la fel de înşelător la capitolul cântat precum e West Side Story. Ariile sunt frumoase, frumoase şi duetele, frumos e şi terţetul care, în reprezentaţia văzută de mine, nici nu le-a ieşit rău Ioanei Dragoş- Gajdo, Corinei Cernea şi lui Emil Sauciuc. Numai că sunt teribil de grele. Iar interpreţii sunt timoraţi de ele. Timoraţi la vedere.
Nu mai găsim, de data aceasta, naturaleţea, firescul, dar nici comicul pe care le-am admirat şi comentat ca atare în Scripcarul pe acoperiş. Ce poate fi mai relevant pentru absenţa comicului din spectacol decât detaliul că publicul nu râde. Aplaudă ariile, mai bine sau mai prost cântate, o face fiindcă muzica e frumoasă, aplaudă dansurile deoarece au ritm (coregrafia :Bako Gábor), dar nu râde şi pace. Lucru defel bun.
Decorul lui Paul Salzberger e masiv, somptuos şi, probabil, scump, costumele Amaliei Judea sunt ceea ce trebuie. Doar actoria e în suferinţă.
Teatrul „Regina Maria” din Oradea- OMUL DIN LA MANCHA de Dale Wasserman; Muzica: Mich Leigh; Libretul: Joe Darion; Producţia originală regizată de: Albert Marre; Traducerea: Ioana Ştef; Regia: Korcsmáros György; Decorul: Paul Salzberger; Costume: Amalia Judea; Coregrafia: Bako Gábor; Orchestraţia: Ari Nagy Sándor; Conducerea muzicală: Ovidiu Iloc; Asistent regie: Meleg Vilmós; Cu: Richard Balint, Alexandru Rusu, Ioana Dragoş Gajdo, Daniel Vulcu, Emil Sauciuc, Ciprian Ciuciu, Alina Leonte, Pavel Sîrghi, Andrian Locovei, Andrei Sabău, Corina Cernea, Alin Stanciu, Eugen Neag, Sorin Ionescu, George Dometi, Mihaela Gherdan, Angela Tanko, George Voinese, Denisa Vlad, Anca Sigmirean, Georgia Căprărin, Anda Tămăşanu, Adela Lazăr; Data reprezentaţiei; 7 februarie 2016