Tudor: cunoaşterea întemniţată

Tudor (7 ani şi 3 luni) nu vrea să înveţe să scrie şi să citească. Părinţii au un dubiu: nu ştiu dacă el nu este capabil să înveţe sau dacă, pur şi simplu, nu doreşte să arate ce ştie. Înclină amândoi spre a doua ipoteză.

De la prima întâlnire, părinţii vorbesc la unison, se completează şi se aprobă mereu. Par foarte preocupaţi, afirmând că Tudor le creează un stres continuu.

La prima şedinţă cu Tudor, acesta intră în cabinet cu un aer de mare luptător. Vrea să facă un desen cu un dresor de foci. La un moment dat, spune: „Am greşit!”. (A pronunţat cuvântul pe un ton mai înalt şi mai iritat. Apoi a făcut hârtia ghemotoc şi a aruncat-o la coş. A reînceput pe o altă foaie).

L-am întrebat cum îl cheamă pe dresor. Mi-a răspuns: „Victor, ca pe tata”, şi apoi a scris pe desen: VÎCTR (Victor).

S-a ridicat, a luat soldaţii de plumb şi animalele de plastic şi s-a aşezat pe jos. A început să facă grămezi aleatorii, fără nici un criteriu.

‑ I-am aranjat la grămadă, spune.

‑ Cred că eşti capabil să-i aranjezi şi altfel.

A mişcat soldaţii ca şi cum ar defila şi s-ar lupta între ei. Apoi i-a pus culcaţi. („Se odihnesc după război”).

A luat cuburi din jocul Cuboteca. A făcut două rânduri şi a început să le numere:

‑ Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt. Ăsta e mare, ăsta e mijlociu şi ăsta e mic. A indicat corect cele trei bucăţi de lemn. A luat cuburile, a făcut două rânduri de şase. Le-a numărat din nou. S-a întors spre animalele de plastic:

‑ Acum o să le separ în animale feroce şi blânde.

A aşezat animalele pe două rânduri. Le-a pus pe cele mai mici în faţă, iar pe cele mai mari în spate.

La şedinţa a doua a venit ceva mai devreme şi a vrut să intre direct în cabinet. A fost necesar să-l pun să aştepte până la ora combinată. La începutul şedinţei a luat o cărticică de pe masă. A citit povestea inventând-o după poze şi arătând cu degetul linia textului. Apoi a început să deseneze şi să dea lămuriri.

‑ E un catâr fără cap, zice.

‑ Vorbeşte?

‑ Păi cum să vorbească dacă e animal? El face aşa: îhîîîî, îhîîîî!

‑ Ce e ăsta?

‑ Nu e capul, e focul.

‑ Atunci scrie ce se petrece.

A făcut un indicator de vorbire şi a scris înăuntru „catâr fără cap”: CTAR.

Am profitat de faptul că era interesat să deseneze.

‑ Vrei să faci o colecţie de desene pentru mine? O să-ţi spun ce-aş vrea să-mi desenezi.

A început să deseneze o casă începând cu acoperişul, apoi pereţii, ferestrele şi coşul. Copacul îl conturează de la coroană, făcând apoi trunchiul.

‑ Ce prost sunt, am greşit!

A făcut şi o figură masculină: „Îi place să facă surf, dar nu-i place că lui frate-său îi este frică”. Pe când se pregătea să facă o figură feminină, a spus:

‑ Vreau să fac un şarpe. E un şarpe-ninja. (Şi a scris: NÎJA).

A luat animalele de plastic şi bucăţile de lemn pentru construcţii. S-a aşezat pe jos, separând animalele domestice de cele sălbatice. A luat în mână două girafe: «Sunt bărbat şi femeie». «Ăsta e un cerb după coarne, e diferit de ăsta care e ren sau porc mistreţ». A început să se joace cu soldaţii de plumb făcând un fel de adăpost pentru unii.

‑ Acum e război. Ăştia roşii sunt cei răi. Ăsta e dracul.

Adăpostul din carton a căzut şi a doborât soldaţii. I-a lăsat aşa.

‑ O să pun animal cu animal şi om cu om.

A început să numere, de la cinci la 13. Amestecă fără să vrea jucăriile.

‑ Sunt un prost!

Îi răspund:

‑ Când ai vrut, i-ai organizat corect. Poţi să-i organizezi de câte ori vrei.

În următoarea şedinţă, a luat hârtie şi o carioca.

‑ Ce desenez?

‑ O familie.

‑ O să fac o familie de monştri.

A început să deseneze şi s-a oprit.

‑ Acuma nu, o să fac un hoţ. Am greşit. O să iau o altă foaie.

‑ Toată lumea greşeşte, spun, dar de cele mai multe ori mai şi nimereşte.

‑ Ăsta e hoţul.

S-a opri şi a început un alt chip uman.

‑ Are ceva pe faţă ca să nu arate.

‑ Ce să nu arate?

Linişte. Desenează un sac.

‑ Ce e în sac?

‑ Ce-ntrebare! Trebuie să ghiceşti! Începe cu A.

‑ Ardei, ascuţitori…

‑ Nu, aur.

A început să facă un alt desen, un bloc.

Îl întreb:

‑ De la cine a furat hoţul aurul?

‑ Începe cu B.

‑ De la bâlci, baruri…

‑ Nu, de la bancă.

Începu un alt desen.

‑ Poliţistul stă la puşcărie, doarme şi sforăie.

Cum nu mai avea loc pe hârtie, i-am spus că poate desena pe o altă foaie. A desenat o închisoare.

‑ Hoţul a fost prins pentru că a furat.

‑ Poţi să scrii cine sunt persoanele în aceste desene ca să-mi aduc aminte.

‑ Uite, o să-mi scriu numele altfel. (Începu să scrie cu litere de mână).

Vopsi degetul cu carioca şi semnă foaia cu degetul.

‑ Ăsta e buletinul, adăugă.

Desenă buletinul de identitate ca pe un portmoneu.

‑ O să lipesc o fotografie. E bine?

‑ Dacă vrei poţi face un alt desen arătând o persoană care predă şi alta care învaţă.

‑ Bine. Cel care este în piscină ştie să înoate şi îi învaţă pe cei care stau afară. Cel care stă afară e mort de frică.

‑ Îi este frică să înveţe.

‑ Da.

‑ Vrei să scrii ca să-mi aduc aminte ce reprezintă fiecare desen.

Scrise: B ― A ― J ― U ― T ― A ―, adică „Un băiat îl ajuta pe altul”.

‑ Nu scriu de-adevăratelea, nu-i aşa?

‑ Important este să scrii ceea ce gândeşti. Aşa e la început.

‑ Poţi să-mi arăţi literele ca să le copiez?

I-am arătat alfabetul, iar el l-a copiat corect. Dădu drumul foii de hârtie şi deschise o carte. Se prefăcu că citeşte. Dădu apoi pagina şi zise: „Acum voi inventa”. Timpul se terminase când el abia îşi începuse povestea.

În şedinţa următoare, Tudor a venit la timp şi a ciocănit la uşa cabinetului.

‑ Cine e?

‑ Eu sunt.

‑ Ce vrei?

‑ Vreau să intru.

‑ Aici intră numai cei ce învaţă să citească.

‑ Păi eu vreau să citesc şi să scriu.

Intră, se duse direct la masă, începu să deschidă cărţile.

I-am citit o poveste dintr-o revistă.

‑ Acum vreau să citesc singur.

Începu să citească după poze, povestind ceea ce vedea şi folosind toate liniile scrise.

‑ Cocoşul dansează cu pisica. Pisica nu vroia…Acuma scriu.

I-am dat o carte cu poze pentru ca el să compună un text.

‑ Acuma scriu aproape bine. Îi fac bine pe M şi N.

Luă o foaie de hârtie şi o îndoi.

‑ Vreau să-mi fac un carnet de economii. Scrie ca eu să pot copia: Carnet de economii.

‑ Ştii ce sunt economiile? întreb.

‑ Asta e! Se bătu peste fund şi râse.

‑ Sunt lucruri pe care le păstrăm pentru a le folosi când avem nevoie. În cap păstrăm lucruri pe care le învăţăm ca să le putem folosi când avem nevoie.

‑ O să păstrez carnetul ca să-l arăt fiilor mei. Ştii, bunica mi-a arătat pistolul bunicului meu care avea doi cocoşi.

Termină de desenat şi de scris carnetul ca să-l ia acasă.

‑ Mă laşi să-mi scriu numele la calculator?

Scrise T T T T, o linie întreagă.

‑ Vreau să fac o parte greşită ca să o îndrept.

‑ Aşa este la început: încercăm de multe ori până nimerim.

Tudor cercetă toate tastele până la sfârşitul şedinţei. Când tatăl veni să-l ia, i-am cerut să-i completeze toate rubricile carnetului de economii pe care îl făcuse în timpul şedinţei.

În şedinţă următoare, Tudor ajunse cu întârziere. Se certase cu mama care se arăta, de asemenea, iritată. Le-am cerut să-mi povestească ce s-a petrecut acasă şi de ce s-au certat.

Reprezentară scena spălatului pe dinţi, iar mama îl mustra că nu învăţase încă să folosească periuţa. În acel moment sosi şi tatăl şi i-am cerut lui Tudor să reprezinte scenele care le plăceau şi scenele care nu le plăceau părinţilor. Tudor arată că ei se arătau supăraţi când făcea treburile cu încetineală şi că se arătau mulţumiţi când nu făcea dezordine.

Îşi lua degetele drept marionete şi reprezentă familia lui „Oliver” certându-se. Am profitat de moment şi am început să conversez cu părinţii lui „Oliver” cum ar putea să-l ajute dându-i autonomie, arătându-i că ei cred în el, fiind mai flexibili şi mai toleranţi, arătându-i totuşi atunci când greşeşte, conversând cu el, neascunzându-i lucrurile importante, scăzând pretenţiile asupra rezultatelor lui şcolare.

Am stat de vorbă apoi despre dificultăţile lui anterioare şi despre cum se străduia să le depăşească.

Tudor a creat cu uşurinţă o relaţie bună cu psihopedagogul, mărind spaţiul de încredere şi putând să arate ceea ce ştia (scrisul, cititul, număratul, clasificările etc.), făcând-o sub o formă agreabilă în timp ce se juca.

Prin desenele, poveştile şi glumele formulate s-a revelat că este important să se păstreze cunoaşterea (sacul cu aur, carnetul de economii), dar că accesul nu este liber, ci controlat şi vegheat de un dresor cu bici şi de un poliţist. Este nevoie uneori să furăm cunoaşterea (ceea ce este preţios),dar fără să ne arătăm chipul (acoperirea feţei). Concomitent cu simbolizarea problemelor de cunoaştere şi afective s-au ivit probleme de identitate (buletinul): necesitatea de a fi discriminat, recunoscut, de a avea locul lui, de a experimenta în funcţie de ritmul său propriu. Totul se lega de o mare nesiguranţă, de slabă imagine de sine şi de exigenţele interne („am greşit”, „sunt prost”, „catârul fără cap”) provocate de exigenţa familială: „Am crezut că am un copil deştept”, îi zice uneori mama. Mama îi citeşte poveşti şi, în acelaşi timp, îi cere să domine scrierea convenţională. Pentru Tudor, exigenţa familială a alfabetizării implică pierderea atenţiei materne, exprimată în special prin citire. Părinţii nu vorbesc cu el despre momentele când îi incomodează, nu îi impun limite, ci îl lăsă acasă la o mătuşă pentru că: „Acum e mai mare şi mai gălăgios, îl ducem de multe ori la mătuşă să ne mai putem odihni”. Este evident conflictul ce se ascute în el: „Ce se va întâmpla dacă voi creşte, ce voi mai pierde, ce vor mai dori de la mine?”. Greşelile lui nu sunt niciodată discutate, este totdeauna pedepsit sau îndepărtat.

Tudor posedă un vocabular şi un nivel de cultură generală bune pentru vârsta lui. Gândeşte folosind corect categoriile cauzalităţii, logicii şi coerenţei, revelând că se apropie de gândirea preoperatorie. Vrea să cunoască, să descopere şi să cerceteze situaţii noi. A fost uşor de intuit nivelul lui pedagogic, întrucât spaţiul de încredere creat în şedinţe a făcut ca el să arate că ştia numerele până la opt, şi apoi până la treisprezece, că folosea raţionamentul de scădere, că scria pe baza unor ipoteze presilabice folosind litere din cuvinte şi o consoană pe cuvânt. Pe lângă aceasta, a arătat că ştie care este diferenţa între scrierea convenţională şi cea pe care este capabil să o producă, a recunoscut semnificaţia citirii, a identificat textul ca fiind compus din fraze citite de la stânga la dreapta şi de sus în jos.

În şedinţele următoare, Tudor a început să-şi însuşească cu succes scrierea.

N.B. Acest Jurnal psihopedagigic reţine pentru cititori poveşti exemplare, adaptate, numele personajelor fiind fictive.