Traian Băsescu sau imposibilitatea dezvrăjirii

Dl. Traian Băsescu a fost preşedintele României vreme de zece ani din care trebuie neapărat scăzute lunile de suspendare. De aproape şase luni, dl. Băsescu nu mai este preşedinte, însă în tot acest timp, din care iarăşi trebuie scăzută luna de tăcere autoimpusă, a rămas o prezenţă hiperactivă în spaţiul public.

Indiferent că e vorba despre televiziuni, posturi de radio, ziare sau facebook. Face agenda televiziunilor comerciale care, pe mai departe, sunt catalogate fie băsiste, fie antibăsiste. TVR-ul părăsit de toţi şi de toate, şi mai ales de noroc, tânjeşte după prezenţa lui. E drept, uneori e folosit pentru creşterea ratingului cam în acelaşi fel în care era odinioară utilizat Corneliu Vadim Tudor. Cu a cărui aplecare spre scandal fostul preşedinte începe să semene din ce în ce mai mult.

Dl. Băsescu pune serios în dificultate un post de televiziune în studiourile căruia, până mai de curând, se simţea ca acasă şi care, ajuns în pragul falimentului, nu este lăsat să i se predea în totalitate premierului Victor Ponta şi partidului acestuia fie de puţinii realizatori ce i-au rămas încă fideli fostului preşedinte, aflându-se încă pe statul de plată al postului, fie de telefoanele dojenitoare primite în direct de la acesta.

Traian Băsescu este singurul preşedinte al României care nu a scris cărţi (au făcut-o şi Nicolae Ceauşescu, şi Ion Iliescu, şi Emil Constantinescu, şi Klaus Iohannis) şi care nici nu a anunţat că ar avea vreo intenţie în acest sens. În schimb, despre el şi despre „domnia” lui la Cotroceni s-au scris deja, după ştiinţa mea, două lucrări. În multe altele numele îi este pomenit, dacă nu cumva îi sunt dedicate capitole întregi. Niciuna dintre aceste cărţi nu a fost scrisă la comanda lui, niciuna nu a fost tipărită pe bani publici, niciuna nu este laudativă. Cea a lui Marius Oprea, apărută în teribila vară a anului 2012, seamănă cu un act de acuzare şi are alura unei execuţii publice. Cea de-a doua, recent apărută la editura Polirom, semnată de Adriana Săftoiu şi intitulată Cronică de Cotroceni, preferă uciderea cvasiritualică, cu încetinitorul şi nedusă la bun sfârşit, a fostului preşedinte. Totul asezonat cu citate din Gustave Le Bon, Pascal de Sutter, Ortega y Gasset, s.a.m.d..

Cronică de Cotroceni a fost lansată cu puţină vreme în urmă la Bookfest, cu o zi după ce actualul preşedinte, dl. Klaus Iohannis, a avut lansarea celei de-a a doua cărţi. Intitulată Primul pas. În vreme ce dl. Iohannis a luat parte la lansarea propriei cărţi, dl. Băsescu a strălucit prin absenţă la punerea în circulaţie a cărţii ce îl are drept personaj principal. Şi cu toate acestea, dl. Băsescu a luat caimacul. Cartea preşedintelui Iohannis nu s-a mai vândut la fel de bine precum scrierea anterioară, în vreme ce Cronică de Cotroceni s-a epuizat rapid. Duminică dimineaţă, Cotroceniul ca şi miniportretul d-nei Săftoiu ne surâdeau din vitrina oricărei librării din Bucureşti, marţi la prânz, când am vrut să mai cumpăr un exemplar spre a-l face cadou celui mai bun prieten al meu, dar mai cu seamă soţiei sale, mi-am realizat scopul cu destulă dificultate. Am avut şi eu un dram de noroc.

 Primul tiraj al Cronicii de Cotroceni s-a vândut rapid pentru că citatele abil alese, cele în care e vorba despre decolteuri şi rochii roşii, operaţie motivată prin raţiuni comerciale evidente, apărute în presa de duminică şi luni, i-au ademenit pe mulţi.

Succesul de vânzări a cărţii nu se explică prin faptul că publicul cititor ar fi devenit brusc fascinat de porţile Palatului Cotroceni şi ar vrea să şi le reamintească în fiecare seară înainte de culcare. Ori fiindcă e pasionat de figura îngândurat-întristat-melancolică a Adrianei Săftoiu. Primul tiraj al Cronicii de Cotroceni s-a vândut rapid pentru că citatele abil alese, cele în care e vorba despre decolteuri şi rochii roşii, operaţie motivată prin raţiuni comerciale evidente, apărute în presa de duminică şi luni, i-au ademenit pe mulţi. Pe mulţi care, după ce vor citi cartea, vor prefera pe mai departe să absolutizeze importanţa lungilor, obsesivelor, exageratelor, indigestelor, dizgraţioaselor pasaje dedicate Elenei Udrea.

Pasaje perfect inutile şi, de la un moment dat, descalificante pentru autoare, furnizând adversarilor ei mai multă muniţie chiar decât cea reprezentată de acuzaţia probabil îndreptăţită potrivit căreia Adriana Săftoiu a încălcat o clauză de confidenţialitate. Clauză care, chiar dacă nu a fost inclusă expres în contractul ei de muncă cu Administraţia Prezidenţială, figurează la modul subînţeles şi al bunului simţ public şi politic, printre obligaţiile oricărui înalt funcţionar de Stat sau guvernamental. Era, după părerea mea, nevoie de mult mai puţin spaţiu pentru a sublinia ideea, îngrijorătoare altminteri, că pentru Traian Băsescu era mai importantă şi mai stringentă rezolvarea problemelor deloc puţine, şi de imagine, şi de competenţă ale şefei Cancelariei Prezidenţiale decât soluţionarea rapidă a problemelor ţării.  Sau o vizită la Memorialul de la Sighet.

Despre cartea d-lui Iohannis nu se vorbeşte azi nici măcar cel puţin la fel de mult precum se discută despre toaletele Primei Doamne etalate cu ocazia lansării. Despre volumul al cărui protagonist este Traian Băsescu şi despre rochiţa roşie a Elenei Udrea se dezbate de zor.

Mulţi sunt comentatorii care susţin că la şase luni de la încheierea ultimului mandat al lui Traian Băsescu, românii sunt pe mai departe divizaţi în „băsişti” sau „antibăsişti”. Cartea Adrianei Săftoiu nu va diminua cele două efective antagonice. Cu atât mai puţin va rezolva contradicţia ireductibilă dintre cele două grupuri. „Băsiştii” îi vor duce pe mai departe dorul fostului preşedinte, îi vor aştepta cu nerăbdare intempestivele intervenţii telefonice sau televizate, îl vor compătimi supralicitând „trădarea” Adrianei Săftoiu. „Antibăsiştii” vor vorbi despre „cloaca”, „fărădelegile” şi „amantlâcurile” cotroceniste.

Cum Adriana Săftoiu nu şi-a propus să scrie un „letopiseţ”, cum povestirea ei nu respectă o cronologie strictă, cum autoarea a preferat jocul amestecat cu memoria şi cu Caietul Albastru, ba chiar şi jocul cu citatele de dragul citatelor, se prea poate să aibă dreptate cei ce au calificat Cronică de Cotroceni o carte perfect inutilă. Dreptate într-un aici şi acum, într-un hic et nunc perfect determinat, puţin sensibil la mărturiile de substanţă, la cele să zicem 100-125 pagini utile din cele mai bine de 300 ale cărţii. Pagini care spun multe despre caracterul egolatru şi capricios al celui ce îi plăcea să îşi reamintească sieşi zilnic că e preşedinte şi să scape rapid, ca de nişte cadavre, de colaboratorii ce nu ştiau ori uitau să îi flateze vanităţile. Despre comportamentul lui de prim-secretar judeţean. Un om căruia puţin îi păsa de Parlament, de partide, de guvern, de presă, de intelectuali, de orice instituţie democratică pe care conta şi o punea la treabă doar când i-o dictau interesele sale de supravieţuire politică.

Nu, Traian Băsescu nu a fost un dictator, dar un autocrat a fost cu certitudine. A coborât şi în ţară, şi la Cotroceni milităria din pod şi s-a slujit de ea nu pentru modernizarea şi eficientizarea Statului, aşa cum îi plăcea să repete adesea, ci pentru a-şi face cheful. Cheful, nu doar cel de la Golden Bliz, ci pohta i-a guvernat ambele mandate. Într-o altă epocă, dl. Băsescu ar fi fost un domn fanariot, iar mai aproape de zilele noastre un Nicolae Ceauşescu mai râzăreţ.

Traian Băsescu a garantat o anumită independenţă a justiţiei pe care azi nu o mai agreează defel tocmai fiindcă s-a întors împotriva apropiaţilor lui şi chiar a lui însuşi. A convins, a sedus în interes propriu. S-a mai întâmplat ca acest interes să corespundă şi cu interesele Statului, şi cu cele ale românilor. I-a plăcut ceea ce Adriana Săftoiu numeşte „vraja puterii”. Nu s-a trezit niciodată din ea, aşa cum mărturiseşte că şi-ar fi dorit fosta sa consilieră.

Nu s-a trezit şi nu s-a dezvrăjit nici măcar azi.