Sondaje. Public. Interpreţi

Ce e fascinant în cazul sondajelor de opinie nu ţine de modul în care acestea se fac. Nici de precauţiile metodologice pe care şi le iau coordonatorii serioşi ai unor astfel de cercetări, într-un context în care realitatea nu mai poate fi citită ca în manualele de sociologie din anii '70.

Nu. Fascinant este modul în care sondajele sunt utilizate public. Desigur, nu vorbim aici despre falsuri. Vorbim despre sondajele oneste, mai aplecate poate într-o parte sau alta a spectrului ideologic, mai sărind probleme care le-ar pune prietenii într-o lumină defavorabilă etc. Dar, în principiu, cinstite.

La localele din 2012, într-un oraş destul de mare din România, erau, evident, doi candidaţi relevanţi. Diferenţa, constatată după alegeri, dintre ei era de 1% din voturile valabil exprimate. Diferite firme de sondare a opiniei publice, prin exit-polluri, dadeau ierarhii şi cifre diferite.

În realitate, cifrele lor nu erau foarte departe de ce a arătat rezultatul votului. La o distanţă atât de mică între cei mai importanţi candidaţi, evident că unii „sondori” au greşit ierarhia. Mai toţi comunicaseră marje de eroare de 2%. Diferenţa de 1% era, evident, sub marjă. 

Una dintre firmele care „nimeriseră” a ţipat două zile după aceea, în presa locală, că măsurătoarea ei era cea mai exactă. Ok. Ori au nimerit cifrele cele mai apropiate de realitate, ori au riscat şi spre sfârşitul zilei au anunţat pe internet – că în presă nu ai voie – o ierarhie care s-a întâmplat să fie cea câştigătoare.

Dar când tu anunţi o „marjă” de 2% şi constaţi că diferenţa dintre primii clasaţi a fost mai mică decât marja, câtă conştiinţă profesională să ai ca să zici că totul se datorează măsurătorii? Păi limita de toleranţă a măsurătorii era dată de acel 2%. Cum ai simţit ierarhia dacă diferenţa era de 1%? Din raţiuni de marketing, desigur.

Cel mai greu e să explici publicului diferenţa dintre probabilitate şi exactitate atunci când prezinţi sondaje. Încă sunt oameni, inclusiv în presă, care se raportează aproape religios la celebrul plus/minus 3%.

Pe urmă, comentariul. Nu ştiu de ce, comentarea sondajelor nu este văzută ca o îndeletnicire profesională. Sociologul, pare a crede lumea, trebuie să culeagă date. Dacă datele ne confirmă presupunerile, atunci suntem siguri că sondajul este corect.

Dacă nu, sondajul e fals. În rest, comentarea datelor este o chestiune care ţine de competenţa publică. Altfel spus, acceptăm cumva că nu ştim ce se întâmplă în jurul nostru, de asta avem nevoie de sondaje. Dar credem că, deşi nu ştim ce se întâmplă, ştim de ce se întâmplă.

Un sondaj poate avea scop analitic sau de prezentare. Analitic, dacă o firmă sau un partid îşi comandă un sondaj de opinie pe teme specifice pentru a-şi măsura poziţia pe piaţa pe care joacă. Aceste sondaje nu sunt neapărat publice. Când eşti student în anul I la Sociologie, îţi cam imaginezi că astfel de produse de cercetare vei vinde. Sondaje puternice, pentru consultanţă, pentru şedinţe interne. Cu discuţii în spatele uşilor închise şi cu influenţă directă în managementul imaginii organizaţiilor care au beneficiat de consultanţă. Fără presiuni, fără poveşti, fără confruntări inutile cu formatorii de opinie care nu se recunosc în opinia formată. Şi fără acuze, multe dintre ele metodologic penibile, privind „măsluirea” datelor.

Realitatea însă este, de obicei, alta. Se fac mai degrabă sondaje de prezentare decât analitice. Şi, întotdeauna, beneficiarul este primul nemulţumit dacă iese prost la radiografie. Relaţia dintre sondajele de opinie şi prezentarea lor în mass-media este una de atracţie fatală. Parte din jocul cu sondaje este dezbaterea lor publică. În bună măsură, instituţiile media apreciază mai mult sondajele decât potenţialele organizaţii beneficiare ale măsurătorilor sociologice. Şi asta pentru că sondajele generează interes şi prin urmare, audienţă.

Comentarea publică a sondajelor e sport naţional în orice ţară civilizată. De multe ori, comentariile sunt neavizate. Piaţa este mai puţin interesată însă de concluziile sociologului decât de cifrele şi măsurătorile lui. Poate, dacă i-ar răbda şi comentariile, i-ar înţelege mai bine şi măsurătorile. Dar s-ar pierde toată distracţia.

E cumva caraghios să constaţi că oamenii se miră de opinia publică. Practic, se miră de distribuţia propriilor opinii. Cea mai simplă ieşire, care absoarbe toate incertitudinile psihologice, este refugierea în ipoteza falsităţii sondajelor.

De la oamenii simpli până la marile organizaţii, toţi cei care nu şi-au recunoscut imaginea de sine în datele de sondaj au apăsat pe pedala cu „sondajele sunt false”. Unele or fi. Dar poate că nu ar strica şi o mai bună înţelegere publică a ce îşi propun şi pot să ofere sondajele.

Ce ar trebui deci să facă un cititor amator, dar pasionat de sondaje, ca să nu transforme prin comentariu o măsurătoare sociologică într-o poveste de adormit copiii? Ar trebui să fie atent la câteva lucruri simple:

• Ca să nu se streseze degeaba cu credibilitatea sondajelor, este de ajuns să le urmărească sursa. Ce sondaje a mai făcut firma/instituţia respectivă şi în ce controverse a fost implicată? Dacă a greşit, există o explicaţie rezonabilă pentru greşeala respectivă?  
• Să nu se aştepte ca sondajul să fie o măsurătoare de precizie. Înainte să cugete asupra poziţiei diverselor personaje, partide politice sau instituţii, asupra „creşterii” şi „descreşterii” lor, să folosească aşa cum trebuie măcar marja de eroare. S-ar putea să constate că nu e întotdeauna relevant cine e pe locul 1, dacă diferenţa faţă de locul 2 nu este semnificativă.  
• Să înţeleagă faptul că orie măsurătoare sociologică este expresia atât a unei opinii formate pe terme lung, dar şi a unui context imediat: o iniţiativă politică bună, un episod mediatic ridicol, o prezenţă publică mai densă sau mai rarefiată. Toate pot influenţa rezultatul.  
• Cu excepţia sondajelor făcute în perioade în care oamenii sunt aşteptaţi să şi acţioneze pe baza propriilor opinii (de exemplu, în campania electorală), valoarea predictivă a sondajelor este o temă de discutat. Dacă nu s-ar putea influenţa opinia publică nu ar exista marketing, nici comercial, nici politic. Pe de altă parte, dacă 90% dintre respondenţi îţi spun să mergi acasă, poate că nu eşti cea mai viabilă opţiune electorală, chiar dacă sondajul e făcut cu mult înainte de alegeri.  
• Deşi cei mai mulţi nemulţumiţi de sondaje critică modul în care sunt culese datele, trebuie clarificat un lucru: uneori, comentarea datelor de sondaj este atât de ruptă de ce spune de fapt sondajul, încât nu trebuie să te mai chinui să tragi de cifre, când poţi să tragi de comentariu. Ideea ar fi ca un consumator de sondaje să se gândească, atunci când aude o interpretare a datelor, dacă între întrebările la care s-a răspuns şi interpretările care însoţesc sondajul este o legătură identificabilă sau dacă nu cumva s-a strecurat cam multă fantezie în explicaţiile respective.  
• Să nu creadă că toată lumea vede realitatea la fel ca el sau că toată lumea are aceleaşi opinii. Altfel riscă, dacă nu se recunoaşte în opinia majoritară, să îşi producă o puternică disonanţă cognitivă.

Evident, consumatorul nostru de sondaje ar putea să fie atent şi la chestiuni mai sofisticate, dar măcar urmarea paşilor de mai sus l-ar ajuta să înţeleagă mai bine, pentru început, ce fel de produs este un sondaj de opinie publică.

Şi că nu numai „ăştia cu sondajele” ar avea un interes să îl păcălească. Ar fi cazul să stea cu ochii şi pe „ăia cu comentariile”, fie ei tot sociologi, politologi, jurnalişti, oameni politici sau simpli „oameni de bine”. Cercetările sociologice au ciudăţenia aceasta: cei de la care se culeg datele sunt, până la urmă, şi consumatorii datelor respective.

Un director de institut de cercetări sociologice îmi povestea săptămânile trecute cum de câteva nopţi avea un coşmar: se făcea că niciun membru al eşantionului nu mai voia să răspundă la întrebări. Ba unii chiar îi cereau bani, gândindu-se că personajul face o mică avere vânzând opiniile lor. Până la urmă, sociologul trebuie să îşi asume şi bucuria presei sau a publicului în a îi comenta sondajele.

Poate că nu ies cele mai ştiinţifice interpretări, nici cele mai laudative. Dar nici el nu ar vrea să se confrunte cu respondenţi de profesie.