Solidarităţi selective

21 de creştini copţi au fost executaţi recent de militanţii aşa-numitului stat islamic. Crima din Libia a îngrozit Egiptul şi nu numai. Ceea ce uimeşte este însă lipsa dovezilor de solidaritate cu creştinii din Orientul Apropiat în Europa.

Deja de la primul război în Irak şi cu atât mai intens după aceea, situaţia comunităţii creştine, indiferent de confesiune, în zonele de conflict s-a înrăutăţit dramatic.

Consideraţi aliaţi ai inamicului sau luaţi drept ţapi ispăşitori, suspectaţi de lipsă de loialitate sau invidiaţi pentru prosperitatea materială, datorată în special gradului mai ridicat de educaţie, creştinii sunt victime previzibile în societăţile musulmane radicalizate, sărăcite şi manipulate. Iată de ce, reacţiile slabe sau inexistente ale europenilor confirmă, în cele din urmă, condamnarea lor la moarte.

Acum câteva ore a intrat pe fluxul agenţiilor de ştiri şi vestea că luptătorii aşa-zisului stat islamic ar fi luat ostateci aproape 100 de creştini din mai multe sate siriene. Soarta acestora este pecetluită. Guvernul ţării lor nu va face nimic pentru a-i elibera, aşa cum nici alte forţe nu se vor implica într-o formă sau alta. Avem, pe scurt, 100 de candidaţi siguri la execuţii brutale, de la decapitare la ardere. Barbaria talibanilor este ea în sine un scandal. Acesta este însă potenţat până la insuportabil de indiferenţa decidenţilor lumii libere formate în tipar religios biblic.

De ce oare suntem atât de selectivi în solidaritatea noastră? Care sunt criteriile după care ne dedicăm timpul, resursele, cunoştinţele, energia şi emoţiile? Nu cumva, în plină epocă a reţelelor de socializare, balansăm periculos între adeziuni puternice la cauze minore şi superficialitate în raport cu ceea ce, de fapt, contează cu adevărat? Creştini sau nu, cei despre care am amintit nu intră în orizontul nostru cotidian. Că mor sau nu, ceea ce se petrece nu ne afectează. Agenda noastră nu mai cuprinde şi alte teme. Pur şi simplu. Suntem busy.

Şi totuşi. Biserica egipteană coptă, parte a familiei de Biserici Vechi-Orientale, a demarat procesul de canonizare a celor 21 de martiri. Ocazie să ne întrebăm, deloc retoric, cât mai avem de aşteptat până când martiriul celor din puşcăriile comuniste de la noi va fi recunoscut în dimensiunea lui spirituală şi civică deopotrivă. Tergiversarea includerii în calendarul Bisericii noastre majoritare a exemplului celor care au fost liberi interior în plină dictatură şi teroare ne refuză şansa de a înţelege în profunzime libertatea de acum. Ca şi de solidaritate, facem uz selectiv de aceasta.