Psihologia filmului. „Brave” - Copiii şi umbra părinţilor

În această poveste eroul este un copil care aduce la suprafaţă, prin nesupunerea lui, umbra puternică a părintelui şi îl pune pe acesta din urmă în postura în care s-o accepte şi să o folosească. Fiind o poveste clasică, avînd la origine cel mai probabil un basm, se poate preta la o analiză simbolică a personajelor şi acţiunilor în cheia dezvoltării psihicului individual în relaţie cu spiritul.

Cadrul

Astfel, putem stabili unele corespondenţe (Erou – Eu – conştiinţă, fiară – umbră – inconştient personal, vrăjitoare – spirit – Sine) fără a greşi prea mult în analiza paralelă a celor două planuri.

Întîlnirea clasică din poveste între fată şi baba vrăjitoare, este simbolică pentru momentul în care Eul, în dezvoltarea sa, se întîlneşte cu Spiritul. Locul de întîlnire, pădurea, este un simbol puternic al Inconştientului, locul unde multe lucruri sînt incerte şi puternice. De asemenea, este locul unde se manifestă neaşteptatul, imprevizibilul, care, în povestea noastră este legat de darul Eroului: fata cea curajoasă este aleasă (de mică) pentru a i se arăta zînele care o cheamă în pădure.

Chemarea fetei/Eroului în adîncul pădurii este echivalentă cu chemarea Eului într-un loc al nedeterminării, în care Conştiinţa este pusă faţă în faţă cu un aspect fundamental al Inconştientului, pe care va trebui să-l aducă în manifestare. Acest loc reprezintă locul revelaţiei, în care Spiritul alege să se reveleze pe sine Eului. Acesta ascultă chemarea cu fascinaţie dar şi cu inconştienţa specifică lipsei de experienţă, neştiind că se îndreaptă în egală măsură atît spre viaţă cît şi spre moarte.

Sînt multe atribute care ne permit să asociem vrăjitoarea cu un mesager al Spiritului: volatilitatea ei, puterile magice, limbajul cu multiplu sens şi nu în ultimul rînd, imposibilitatea de a şti dacă-ţi vrea binele sau răul.

Transformarea

Cum se întîmplă de obicei, evoluţia se naşte dintr-un conflict; aici este între copil şi părinte. În alt plan este între conştiinţă şi ce ceva ce aceasta creează (în mod inconştient) şi care o confruntă pentru a schimba ceva; diferenţa puternică între mamă (conştiinţă) şi copil (inconştient/spirit) este dată de rigiditatea puternică a Eului mamei care, prin corespondenţă, îşi vede fiica ca fiindu-i opusă şi plină de viaţă în cu totul altă direcţie de dezvoltare decît cea “corectă”. În limbaj modern spus, dorinţa de perfecţiune a mamei naşte limite rigide care creează tensiuni de intensitate nevrotică.

Vrăjitoarea o transformă pe mama fetei în ursoaică, iar ursoaica este cam de aceeaşi statură ca ursul duşman vechi al familiei. Mama-urs nu ştie ce puteri zac în ea şi de aceea obiceiurile umane sînt uşor anulate de impulsuri inexplicabile şi angoasante de animalitate. În plus, fiica ei are o expresie pe măsură: “...parcă ai un urs în tine”. În latura ei umană, regina (Regina- simbol al puterii civilizaţiei, al conştiinţei şi, astfel, al principiilor asupra instinctelor) este cea care o instruieşte pe prinţesă şi, în această postură, apare ipostaza ei de model, de om care expune exemplar toate calităţile dezirabile: “...şi mai presus de orice, o prinţesă trebuie să aspire la perfecţiune”. Avînd o viaţă ghidată de perfecţiune, este uşor de presupus cum toate trăsăturile şi impulsurile naturale care nu încap în această perfecţiune sînt împinse dincolo de graniţa conştientă ca fiind indezirabile şi astfel ajung să construiască o puternică Umbră. Umbră care, surpriză, ia forma unui urs. În poveste, prinţesa este în ipostaza fundamentală a Eului deoarece vrea să facă alegeri conştiente în loc să se supună unor reguli supraordonate. Linia mamei caută să continue seprarea nevrotică între perfecţiune, ilustrată de calităţile selectate şi afirmate ferm de conştiinţă şi trăsăturile urîte, respinse din caracter, ilustrate “în mic” de calităţile prinţesei care sînt în permanenţă corectate de mama perfecţionistă.

Provocarea Spiritului şi confruntarea Umbrei

Spiritul (vrăjitoarea) ştie că se apropie o confruntare între Conştiinţă şi Umbră: este interesant de observat cum povestea urmăreşte conflictul dintre ursul duşman şi om; şi mai interesantă este potriveala finală: cînd ursul duşman este cît pe ce să zdrobească oamenii, inclusiv pe Erou, instinctul mamei urs iese la iveală şi învinge în luptă. Astfel, ceea ce la început pare o nenorocire pentru Erou se dovedeşte a fi o fericită “coincidenţă”; mama-urs este singura care îl poate învinge pe ursul duşman. A ştiut vrăjitoarea că urma o asemenea confruntare? Nu ştie nimeni; oricum, se pare că nu-i prea pasă de deranjul de moment al Eroului din vreme ce are în vedere “the big picture”.

Vrăjitoarea-Spirit urmăreşte echilibrul; privite de “dincolo”, forţele angajate în luptă, luminoase şi întunecoase, nu mai erau egale. De ani de zile Eroul (tatăl fetei) nu mai avusese confruntări cu fiara (umbra personală, umbra neamului); asta l-a aşezat într-un loc călduţ, cu familia alături, însă din ce în ce mai vulnerabil din cauză că umbra creştea în spatele lui pe măsură ce el se apropia de foc şi căldură. Spiritul a văzut asta şi, pentru păstrarea echilibrului forţelor, a introdus o modificare în conştiinţă şi a racordat-o din nou la instincte fundamentale de supravieţuire. Astfel, în confruntarea finală, tatăl fetei împreună cu toţi oştenii nu mai fac faţă ursului duşman ca odinioară, acesta este gata să-i răpună, însă biruinţa vine din modificarea făcută de Spirit, ajutor care este resimţit la început drept o nenorocire. În felul acesta, pentru supravieţuire, Eul are nevoie să integreze o parte din Umbră, un instinct iniţial respins pentru că nu corespunde normelor de civilizaţie.

Pe de altă parte, ajutorul nu este gratuit şi nici pe departe exclusiv bun: este cu două laturi, aşa cum se cuvine unui ajutor de la Spirit. Poate fi bun doar cu îndeplinirea unor condiţii; dar însăşi îndeplinirea condiţiilor nu este clară pentru Eu, ceea ce îl face să transpire un pic pentru a le desluşi. Iar dacă nu reuşeşte, îl paşte ireversibilitatea schimbării făcută de Spirit. Semnificativ pentru vrăjitoarea-Spirit este că cunoaşte unele detalii din viaţa Eroului legate de evoluţia sufletească şi îndeamnă la întregire. De ce forma de urs? Fata nu ştie de ce, însă vrăjitoarea ştie: este forma care o ajută cel mai mult pe mamă. Copilul apare aici ca agent al schimbării vieţii adultului; îl provoacă să-şi integreze Umbra şi să se reconecteze la instinct.

Ca analogie la viaţa psihică, povestea poate fi o alegorie bună la momentul în care Spiritul/Inconştientul alege să-i trimită Eului o forţă nouă, pe care acesta să o integreze în conştiinţă. Alegerea asta o face Inconştientul pe cont propriu, dar aproape întotdeauna anunţă Eul într-o formă indirectă. Eul nu-şi dă seama din prima ce i se întîmplă, însă Sinele ştie cu ce-l confruntă. Din acest moment, Eul porneşte o luptă care nu se va sfîrşi pînă cînd noul potenţial nu va fi integrat şi conştiinţa nu va fi ridicată la un nou nivel.

Basmul de atunci şi cultura de acum

Deşi se ţese pe un filon cu variaţii multe, acela al relaţiei dintre părinţi şi copii, basmul vine dintr-o cultură şi un timp în care părinţii aveau un cuvînt greu de spus în faţa copiilor. Iar copiii aveau o singură alternativă: să asculte. Din acest punct de vedere, Merida, prinţesa din poveste, este o privilegiată: avea parte de o educaţie extraordinară în acel ţinut şi acel moment “istoric”. Ce i-o fi căşunat să se revolte? Să asculte mai mult de chemarea interioară?

Putem oferi un oarecare răspuns dacă ne uităm la perioada de acum, în care este reiterat basmul; în prezent discuţiile sînt deja vechi în spaţiul public, şi din ce în ce mai aprofundate despre două teme mari: “autonomia” copiilor şi prejudecăţile sexiste.

În legătură cu modelele rigide de educare, povestea are un mesaj clar: nu are rost să te pui cu copiii care au o prezenţă puternică de sine şi să încerci să-i condiţionezi prea pavlovian (sau skinnerian) pentru că forţa din spatele lor va dejuca orice plan de acest tip. Iar această forţă este a Spiritului care se manifestă în creativitatea şi originalitatea copilului. Putem spune că din acest punct de vedere, basmul “ţine partea” copiilor, şi atrage puternic atenţia la inconştienţa părinţilor faţă de originalitatea unui copil şi faţă de potenţialul corespondent (să nu uităm că, în poveste, persistenţa copilului în modelul interior este cea care duce în final la salvarea familiei).

Pentru cealaltă problemă, ar fi fost uşor pentru autorii transpunerii moderne să ia povestea originală şi să o transpună ca la carte; ar fi transmis astfel prejudecăţile de demult şi deşi nu cunosc (încă) această poveste, este semnificativ totuşi cum este privit, în varianta modernă, rolul femeii. Rolurile într-o casă sînt împărţite clar: în mare, forţa brută revine bărbatului, dublată de instincte relativ slab explorate de pază, protecţie şi hrănire a familiei; rolul sensibilităţii îi revine femeii care cultivă “fumosul” (cu vulnerabilităţile descrise mai sus). Să fim înţeleşi, aici vorbim despre o familie cu “posibilităţi”, care îşi “permite” să traseze astfel de roluri; în restul de familii, lucrurile stau mult mai variat (după posibilităţi), dar tocmai acest fapt este semnificativ pentru familia regală ca model pentru restul.

În Merida se conturează cîteva conflicte care sînt şi astăzi foarte (FOARTE) actuale: ea nu are “dreptul” să-şi aleagă un soţ, acesta îi este ales de părinţi din interese de familie; apoi ea este modelată de un standard de educaţie care o redirecţionează constant de la ceea ce este ea în forul ei interior către o perfecţiune de tip femeie-bibelou. În aceste conflicte răzbat prejudecăţile legate de drepturile femeii de a alege pentru ea însăşi (prin contrast cu cele ale bărbaţilor), de autodeterminare, de a manifesta în mod creativ ceea ce este în interior, chiar dacă asta contravine normelor societăţii. Povestea se termină “bine”, iar prinţesa învinge: reuşeşte să lupte pînă la capăt şi să obţină ceea ce-şi doreşte – autonomie, libertate, identitate. Dar însăşi această luptă ne face să ne gîndim că i-ar fi fost mult mai uşor dacă se năştea bărbat.

Consideraţii despre sedimentarea basmului

Problema ilustrată în această poveste este că o asemenea confruntare nu duce întotdeauna şi garantat la ceva bun şi nu se termină invariabil bine pentru Eu. Dimpotrivă, acesta are şanse foarte mari să dea greş; în poveşti sînt istorisite doar cazurile model, pentru că astea s-au păstrat şi reprezintă finalul dezirabil. Însă în viaţa reală, şansele de reuşită sînt (mult) mai mici. Iar asta în special din cauza limbajului multiplu folosit de mesagerul Inconştientului.

Poveştile de lîngă noi spun lucrurile puţin altfel. Pînă să auzim noi astăzi miturile atît de “reuşite” şi exemplare, faptele din poveste s-au sedimentat din foarte multe experienţe asemănătoare trăite pe bune de oameni simpli, deloc eroi; fapte care se leagă între ele prin aceea că rezultă din aceeaşi provocare a unui arhetip la adresa omului. Cum la începuturi, în vremuri mitice, inconştientul era mult mai puternic decît azi în raport cu conştiinţa, este lesne de înţeles cu ce soluţii veneau oamenii la confruntările de acest gen şi, statistic vorbind, cîte din ele contau cu adevărat; cele care au contat au rămas în memoria colectivă şi au intrat treptat în alcătuirea mitului de azi, ca într-un puzzle.

Un imens puzzle, completat prin încercare şi eroare la nivel de istorie şi evoluţie, prin bucăţele de soluţii individuale şi sedimentate în fondul colectiv de experienţă ca fiind bune şi, prin urmare, alese să facă parte din soluţia globală (de tip poveste, înşiruire de fapte - mit); dar cîtă încercare şi cîtă eroare, cîtă suferinţă individuală a fost uitată ca fiind neînsemnată, a trecut drept experienţă care nu aduce nici o soluţie ci doar suferinţă de animal care nu înţelege ce i se întîmplă? Astfel, soluţia la o problemă arhetipală are în pandant o grămadă de suferinţe ale eroilor din poveştile “nereuşite”. (Cam ca în filmele cu experimente genetice, în care eroul, rezultat al unui astfel de experiment, ajunge înapoi la origini şi îşi vede predecesorii, corpuri schimonosite păstrate în formol, rezultate parţiale ale experimentului).

Imensitatea puzzle-ului poate fi verificată azi şi de multitudinea de versiuni ale unui mit, date de sedimentările locale ale soluţiilor la problema pusă de arhetip.

Selecţia soluţiilor a fost făcută de povestitori (vehiculele orale ale folclorului) care reprezentau, ca oameni, preponderent punctul de vedere al conştiinţei, împreună cu tot ce este dezirabil pentru coerenţa şi sporirea acesteia. Păstrarea poveştilor bune poate fi o dovadă a faptului că conştiinţa se agaţă mereu de dovezile cele mai bune ale rezolvărilor şi omite celelate fapte; acestea, rezolvările, sînt ceea ce o confirmă permanent, o perpetuează în forma sa de opoziţie a întunericului, de emergenţă şi creştere a luminii. Ce-i drept, faptele banale nu alcătuiesc soluţie, ci istorie de soluţie; sînt ca praful şi pietrele care rămîn pe lîngă o sculptură monumentală. Pe de altă parte, desigur, s-au păstrat în folclor şi mituri şi basme care ilustrează eşecul; şi acestea sînt transmise ca învăţătură negativă, tot pentru conservarea şi sporirea conştiinţei. Şi acestea povestesc experienţe exemplare, însă la capitolul “Atenţie!”