Post Scriptum Alex Savitescu

Nu cred că tu ai panicat pentru vreun text. Vei fi panicat tu pentru alte lucruri, de care ne-am ferit privirile un pic prea mult, dar nu pentru literatură, nu pentru un portret, o cronică, o rubrică.

Ce-ţi mai plăcea să scrii, Alex! Îţi iubeai textele mai mult decît pe tine însuţi. Ţi se cerea să glosezi pe vreo temă? Erai tu îndatoritor că ţi s-a cerut asta,  cu o bucurie care dădea pe-afară, de parcă atît aşteptai...

Okeiii..., copile, e rîndul nostru să fim patetici, să răscolim printre cronicile pe care le-ai scris, printre mesajele private de pe facebook,  să ne-mpiedicăm de emoticoanele galbene presărate jovial, firmituri pe care le culegem ca să mai refacem acum drumul un pic împreună.

Trebuia să bem o cafea în vară.Ca să vorbim de lucruri „vesele”, mă încredinţai. Ca să-mi povesteşti despre „lipitoarea” ta de fetiţă, (ţi-era teamă că o să te uite dar ţi-a venit inima la loc, spuneai), ca să bîrfim cumsecade, tu mitraliind poante cu o vorbă uşor repezită şi o salvă de priviri încîntate, menită să verifice de fapt de două ori efectul umorului tău libertin, devastator.

Ţi-ar fi crescut inima să-ţi spun că puţini ar fi capabili pe lumea asta să-şi pună contradicţiile într-un autoportret tăiat impecabil, de afişat lîngă oglindă.

Okeiii...., omule, patetici şi cu priviri pierdute, o să recitim în buclă numărul tău de magician până o să devină cu indecenţă viral felul cum scoţi din pălărie un autoportret de adolescent  XXL care nu va avea niciodată mai mult de 35 de ani.

Ai fi fost primul să ne spui, mucalit, că toate textele astea le scriem pentru noi, ca să ne închipuim că putem articula un adio, ca să ne lărgim o spărtură prin care să pornim, sideraţi,  mai departe. Şi tu credeai că scrisul poate ordona lumea, aia fără sens.

Nu e nimic de înţeles, rămîne verbul drept minunată vamă.

Ai microfonul, Alex.

Alex Savitescu : Confesiune pentru păcătoşii mei şi ai celorlalţi

Sunt un om crescut în lumina întrebărilor, nu în umbra certitudinilor. Ştiu ce înseamnă sfiala, exersez de trei decenii şi jumate îndrăzneala. Mă apropii cu entuziasm de apariţiile năstruşnice din viaţă, la fel cum alung locurile comune. Îmi place să mă vindec  cu umor de orice moment neplăcut, dar încerc sa nu mă uit într-o oglindă deformată; de multe ori nu-mi iese, chiar de ştiu totuşi că acolo e o imagine şi cam atat.

Nu cred că am un foarte mare merit pentru chestiunile scrise mai sus. Mai curând, meritul este al parinţilor, care m-au lăsat să deschid ochii pe lume într-o casă unde în fiecare cameră era macar o bibliotecă. Am învăţat să citesc. Şi, cînd spun asta, spun că am învăţat cum să citesc. Nu caut niciodată răspunsuri în cărţi, ci-mi place să descopăr mereu întrebări. Am o colecţie consistentă de dileme, de care sunt mândru. Teoretic, asta mă face un individ viu. Asta şi altele, care chiar nu ştiu dacă sunt defecte sau calităţi, deşi înclin să îmbrăţisez prima variantă.

Sunt un bulimic depresiv, care se supară pe iepurii din pălăria lui că nu râd la strâmbăturile sale, iar ceilalţi văd în asta un spectacol de circ. Şi cam au dreptate. Sunt un alintat al sorţii, fiindcă numai unul ca mine are şansa de a se gândi la toate lucrurile astea. Mă ataşez mai întâi de oameni şi, dupa aceea, de proiecte.

Îmi place munca, dar aia facută cu suflet şi detest heirupismul, aşa cum pe timpuri uram imaginile cu galerii pline cu soldaţi de pe stadioane. Mă face profund ursuz zăpada nefeştelită; caut mereu să fac cazemate, cu un foarte mare zel. Cred că un stramoş de-al meu a dezertat totuşi, la un moment dat, din funcţia de şef de şantier la Zidul lui Hadrian.

Sunt un mare puturos, îi ador necondiţionat pe leneşii eficienţi printre care îmi place să mă enumar. Asta nu-nseamnă că mă iubesc. Prea tare. Lucrez cât vreau pentru douăzeci şi cinci de zile din treizeci, chiar dacă sunt mereu „la birou“.

Visez tot timpul colorat, chiar şi atunci când îmi amintesc de un film alb-negru, probabil şi pentru că am un foarte dezvoltat „ochi de soacră“, mereu cautând nuanţe, mereu avid să răstoarne lucrurile pe toate feţele, până când o gaseşte pe cea potrivită. Sunt un om complicat, care vrea mereu să-şi simplifice existenţa, dar care nu reuşeşte niciodată treaba asta.

Sunt un căpos înnăscut, dar îmi strâng repede argumentele în rucsac, atunci când cel cu care discut emite unele mai solide. Nu-mi pare rău niciodată de greşelile pe care le fac onest. Poţi fi simpatic sau detestabil in momentele când te legitimezi ca tâmpit. Cred cu tărie că detestabili sunt cei care nu lasă spre risipire nici un milimetru cub de orgoliu şi cei care nu ştiu să spună niciodată: „Am greşit!“.

***

Am scris rândurile de mai sus aproape dintr-o suflare, fiindcă am vrut să fac o „spovedanie“ publică. Nu cred că am scris aproape nimic inedit acolo, pentru că zbaterile noastre au, de cele mai multe ori, numitori comuni. Le trăim după cum am fost educaţi şi le înţelegem după cum am învăţat viata fiecare dintre noi. Cred că pe toţi cei ce ne pretindem inteligenţi trebuie să ne macine îndoielile. Să nu fim o armată de bipezi care gândesc şi care se exprimă la fel, care sunt dominaţi de idei fixe şi de certitudini.

Cu tristeţe, am primit, la începutul acestei săptamâni, confirmarea că există pe lumea asta şi oameni cu care nu am cum să rezonez în nici un fel. Sunt opusul a ceea ce mă face să iubesc viaţa. O armată de credincioşi practicanţi a sărit ca muşcată de părţile moi, atunci când imaginea Patriarhului  ce sfinţea cu un trafalet noul sediu al Trinitas TV a generat o sumedenie de glume – majoritatea, foarte bune. În loc să trateze cu umor şi cu relaxare problema, reacţiile lor au semănat, mai curând, cu cele ale fundamentaliştilor islamici. Am câţiva amici şi prieteni care au fost puşi la zidul infamiei de aceşti oameni cu răspunsuri definitive. În fundal, auzeam ratatata-ul mitralierelor. Cu oamenii ce-şi reduc orizontul la un singur punct de vedere nu prea ai cum să discuţi, fie că temele sunt religia, politica sau literatura. Majoritatea lor nu visează niciodată colorat. Unii cred că nici nu au visat vreodată.

Acest text a apărut în Suplimentul de cultură din 23 iunie 2014.

Alex Savitescu a început să facă jurnalism la 17 ani, la Radio Iaşi. În timpul studenţiei a fost redactor-şef la Opinia Studenţească. A scris o carte de interviuri, « Microfonul de serviciu », şi a ţinut o rubrică permanentă, « La loc TELEcomanda » în săptămânalul Suplimentul de cultură. Era lector universitar şi de curînd director al Departamentului de Românistică, Jurnalism - Ştiinţe ale comunicării la Universitatea Cuza Iaşi.  Inima lui a încetat să bată pe 16 septembrie 2014. Avea 35 de ani.