Ori la bal, ori la spital

Pentru că tot ne aflăm în plin scandal cu spitalele (probabil că Biancăi Drăguşanu nu i-a mai ţiuit nicio ureche, prin urmare televiziunile au rămas fără ştiri), vă spun şi eu o poveste.

Am ajuns la spital acum câteva săptămâni, cu o criză oribilă de ulcer. Nu mă întrebaţi care spital, e unul mare din Bucureşti, dar nu-l numesc dintr-un motiv logic, simplu şi etic: toate sunt la fel şi ar fi nedrept să latru numai la unul.

Ştiam că, dacă vii cu taxiul, te tratează ca pe unul care vrea să-şi panseze un furuncul şi aştepţi două zile în triajul UPU. Aşa că am trecut la planul B, am chemat o ambulaţă privată, iar ăia m-au băgat, cu sirene, pe uşa pentru descarceraţi. Mă ţineam cu mâinile de o zonă abdominală vagă, unde putea fi şi inima, nu doar stomacul. Aveam eu grijă să creez ambiguităţi, altfel nu mă observau. M-au pus pe o masă din aia cu rotiţe şi au început să mă plimbe, probabil să-mi facă turul spitalului, ca şi cum eram turist japonez, nu o tanti cu dureri atroce de stomac.

La un moment dat, le-am mulţumit frumos pentru că mi-au arătat toate minunatele obiective turistice ale clinicii. Dar le-am spus, cu toată căldura din glas şi arsura din piept, că dacă nu mă bagă odată la o perfuzie, ceva, eu înghit cianură - ca să scape şi ei de mine, şi eu de ei, mi se părea corect. Cred că m-au luat în serios, deoarece au reorganizat saloanele, spontan. Faptul că aveam destui bani gheaţă la mine cât să le fac cinste tuturor n-a avut nicio legătură cu demersul, cred.

În salonul meu, au mutat-o pe o mamaie în patul de la geam, care era mai prost. Mie mi-au dat un pat bun, după ce au mutat pacienta din patul prost într-un pat semi-prost, iar pe doamna din patul semi-prost au externat-o subit, i-au spus că poate să horcăie şi la dumneaei acasă, întrucât ei nu mai aveau ce să-i facă. Mă simţeam vinovată, am început să împroşc scuze în toate părţile. La rândul lor, ei se scuzau la mine, eram cu toţii ca la Alcoolicii Anonimi.     

Doctorii s-au purtat frumos, cu excepţia faptului că mi-au spus că era să crăp cu zile, dar mă rog. După ei, au intrat asistentele, care mi-au adus lista de cumpărături urgente, preferabil de la farmacia spitalului, evident. Am plătit fiecare bucată de faşă, fiecare perfuzor, fiecare medicament, iar pentru singurele două servicii pentru care n-am plătit – endoscopia şi ecografia – aş fi dat orice să plătesc, doar ca să nu fiu nevoită să aştept şase ore la uşă, pe un scaun jerpelit, în condiţiile în care eu abia stăteam trântită-n în pat.

M-au externat a doua zi, cu sincere urări de sănătate şi cu asigurarea că puteam să mă fac covrig de durere şi la domiciliul meu, nu doar pe nervii lor.