Militari la cârma ţării
0Cunoscut nouă, tuturor, nu doar ca un om politic socotit la vremea lui, adică la începutul anilor 90, atipic, anti-sistem, cum s-ar zice astăzi, ci îndeosebi datorită consistentelor lui studii literare, îndeosebi celor de caragialeologie, profesorul Ştefan Cazimir ne surprinde prin noua lui carte apărută la editura Humanitas.
Este vorba despre volumul Sabia şi Imperiul- Militari la cârma Statului, ieşit de sub tipar în anul 2017 în seria Istorie a respectivului gigant editorial.
În cele peste 160 de pagini ale cărţii, găsim şase micromonografii dedicate unor personalităţi în uniformă care, la un moment dat, au fost chemate, cel mai adesea în circumstanţe politico-istorice deosebite, excepţionale, să preia puterea. Şi care nu s-au mulţumit să fie doar simpli administratori, cu mână fermă, a unor afaceri curente, ci au marcat în bine sau în rău, istoria ţării lor. Pentru fiecare dintre cele şase personalităţi evocate în carte, accederea la putere a însemnat, aşa cum bine observă autorul, o falie existenţială fiindcă omul destinat prin formaţie să execute se preschimbă în omul învestit să ordone.
Aceste şase personalităţi în uniformă au fost de calibre diferite. Au fost receptate în mod divers, în felurite etape ale existenţei, chiar de-a dreptul contradictoriu. Uneori au fost respinse, au existat momente în care au fost silite să suporte gustul amar al nerecunoştinţei, pentru ca mai apoi, în momente de criză, să fie rechemate să preia puterea. Unele şi-au încheiat existenţa în plină glorie, acoperiţi de recunoştinţă, aşa cum a fost cazul lui Kemal Atatürk (Turcia) ori al finlandezului Mannerheim, altele au prevăzut cu amărăciune destinul dramatic al ţării lor, aşa cum a făcut-o Pilsudski (Polonia), a altă categorie a comis erori cumplite la final de carieră asumându-şi grele poveri în momentul în care avea să vină judecata cea mare a istoriei, cum i s-a întâmplat bătrânului general Hindenburg (Germania), alţii au avut parte de ani de singurătate şi de ingratitudine, spre a se transforma mai încolo în veritabile mituri ale modernităţii (De Gaulle) ori chiar de ani grei de recluziune (Pétain).
Şi fiindcă tot a venit vorba despre mituri, trebuie să spunem că măcar o parte dintre cei numiţi mai sus şi evocaţi în carte au ştiut să exploateze, cu efecte deloc minore, mitul uniformei, folosind-o, pe neaşteptate, spre a-şi sublinia autoritatea, câteodată chiar înclinaţia spre autoritarism, în foruri fie şi doar teoretic dintre cele mai democratice, precum Parlamentul ţării (Pilsudski), dar şi în apariţii televizate (De Gaulle).
Se cuvine să subliniem importanţa apariţiei volumului profesorului Ştefan Cazimir. Mai întâi deoarece autorul ei a ştiut să găsească tonul potrivit spre a-i prezenta, aşa cum se cuvine, pe toţi eroii cărţii sale. Unii foarte cunoscuţi publicului larg din România, alţii mai puţin. Chiar şi atunci când a scris despre mari celebrităţi, aşa cum e Charles de Gaulle, Ştefan Cazimir a avut inteligenţa de a face cunoscute informaţii de mai redusă notorietate, precum cele referitoare la întâlnirile de-a lungul vieţii dintre acesta şi Pétain. În contextul istoric actual, o rememorare a felului voluntarist în care Atatürk a asigurat modernizarea ţării sale este mai mult decât utilă. Cum este întreaga carte.
Ştefan Cazimir- SABIA ŞI IMPERIUL- MILITARI LA CÂRMA STATULUI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017