Mândria de a fi român

Ce putem afirma despre România de azi, fără a ne amărî sufletul? Iată un exerciţiu de „cunoaştere catafatică“, foarte util în vremurile pe care le trăim.

Pentru mine unul, recursul la trecut este esenţial. Da, România are un trecut prin care a demonstrat că este o naţiune europeană. Istoria a dovedit şi ea că aceia care nu au trecut sau care şi-l terfelesc nu au nici viitor. Sunt, cum s-ar spune, accidente istorice. Nefiind în această situaţie, mai putem întâlni oameni care speră într-o transformare a ţării, chiar dacă nu în perioada vieţii lor.

Regele Carol I, Brătienii şi alţi câţiva români adevăraţi, cărora li se adaugă morţii şi schingiuiţii din temniţele comuniste, au arătat că se poate construi o societate funcţională în jurul Carpaţilor. O mai arată şi astăzi românii care fac performanţă, în diverse domenii, dincolo de hotarele ţării. Ei au fugit către o normalitate care le-a fost refuzată sistematic şi sunt greu de adus înapoi, spre neşansa tuturor.

Dar ce atuuri mai are România de azi? Păi are de oferit lumii minunăţii ale naturii cum rar mai găseşti în Europa. Şi nu e o vorbă goală, un şablon demonetizat. Încă avem colţuri nepângărite de harnici afacerişti cu banii statului şi de copii lor născuţi betegi spiritual. În contul ăstora, Valea Prahovei şi staţiunea Mamaia au plătit şi plătesc tribut. Sunt locuri în România interzise parcă de o forţă nevăzută malformaţilor tranziţiei. Am moştenit un patrimoniu natural de a cărui valoare nu suntem pe deplin conştienţi pentru că nu avem tihna de a ne retrage în măruntaiele lui şi de a ne vindeca prin tăcere.

Nu în ultimul rând, România mai are mistică. Îi are, în peşterile munţilor şi în mănăstiri inaccesibile căutătorilor de reportaje cu „babe îmbrâncite“, pe acei adevăraţi trăitori ai Ortodoxiei dintru începuturile creştinismului. Sunt oameni după care alte sute de mii de oameni se călăuzesc şi care lucrează tainic în folosul celor neajutoraţi. Da, în România de azi sunt şi oameni care-şi ajută semenii, fugind de publicitate şi făcând tot posibilul ca binele pe care l-au săvârşit să nu ajungă la urechile altora.

Puţini dintre noi mai au răgazul să reflecteze la toate acestea şi la multe altele necuprinse aici. Uneori, suferinţa îndelungată şi lipsurile te îndepărtează, un timp, de adevăr. Dar marile caractere te pot readuce cu picioarele pe pământ. În ciuda faptului că vocile lor sunt acoperite, deocamdată, de corul nulităţilor. Vocea lui Petre Ţuţea răzbate, totuşi, de dincolo de mormânt, în aşteptarea unei reacţii colective: „Românismul a însemnat, pentru generaţia noastră, să fim noi înşine“.

P.S. Bănuiesc că aţi observat deja: nefericiţii care scuipă în fântâna de unde beau apă nu au primit atenţie în acest articol.