Însoţitorul

Sunt oameni care ştiu să înfrunte moartea. Eu nu ştiu.Mă aştepta în faţa blocului, cum stabilisem la telefon, la ora unsprezece. Strada dormea în beznă. Era un ger uscat. A ieşit din maşină: salut, Barbule! Mi-a deschis portbagajul.

Aveam un troler uşor. Apucasem să-mi pun un pulover, o cămaşă şi nişte şosete. Am ezitat să scot CD-ul cu Beethoven, Concertul pentru pian nr.5 „Emperor“. Îl ascunsesem în troler aşa, ca pe o icoană, ca să mă apere, ca să fiu puternic. „Ce faci, mergem?“ Am ascuns discul sub pulover, prins de curea, mergem!

L-am rugat să mă ducă la un bancomat. Am scos banii fără să-i număr. Apoi, ne-am oprit la o benzinărie. A umplut rezervorul, iar eu am plătit şi i-am dat bonul. Am intrat pe autostradă. I-am trimis un SMS mătuşii Geta: sunt pe drum, ajung în trei ore! Radioul era fixat pe un post de muzică pop, în surdină, acoperit de motorul puternic şi de vocea lui egală, domoală, dar apăsată. Mi-a spus că dormise o oră, pentru că băuse o bere chiar înainte de a-l suna, dar să nu-mi fac probleme, vom ajunge! Maşina înghiţea kilometri, înghiţea noaptea, îmi înghiţea frica.

A început să-mi vorbească despre cum o duce. Aleargă mult, dar câştigă cât să-şi plătească impozitele şi benzina. L-am întrebat şi eu de una de alta, de amici şi de cunoştinţe comune, până am ieşit de pe autostradă şi am luat-o spre Slobozia. Mi-a răspuns calm, cu multe divagaţii care mi-au prins bine. Am vrut să scot „Emperor“ şi să-l rog dacă pot să-l ascult. Dar n-am vrut să-l oblig să sufere alături de mine. Lasă-l să vorbească!

Am trecut prin Brăila cu viteza regulamentară şi am luat-o pe digul Dunării. Atunci l-am rugat şi să pun discul cu Beethoven. „Pune-l!“, a încuvinţat, dar l-a acoperit cu vocea lui domoală şi apăsată, poate ar trebui să renunţ la statutul de slujbaş, să-mi iau viaţa pe cont propriu, să-mi fac afacerea mea, mi-a explicat cum vede el un plan, cam general şi fantezist, ce zici, Barbule? Am dat din cap... „Viaţa merge înainte, Barbule!“ a spus, dar eu mă chinuiam să prind acordurile pianului. 

Am luat CD-ul cu Beethoven ca pe o icoană, ca să mă apere, ca să fiu puternic pe drum.

În Galaţi, a oprit la un butic. Şi-a cumpărat o apă plată, eu mi-am luat două pachete de ţigări şi mi-am aprins o ţigară. Am început să tremur. Era ora două. Am privit blocurile din faţă. Dincolo de blocuri mă va lăsa singur. M-am gândit pentru o clipă să-l rog să facem turul oraşului sau să ne întoarcem, nu am curajul, auzi?, nu am curajul! A urcat la volan şi m-a aşteptat să-mi termin ţigara. Apoi am pornit.

A parcat maşina în faţa blocului, pe trotuar. Am ridicat privirea la etajul doi. Tanti Geta mă aştepta la fereastra luminată a bucătăriei. În camera alăturată, pâlpâia o lumânare. Atunci, m-a bufnit plânsul. Trebuia să urc acolo. Mi-am scos trolerul din portbagaj. „Vrei să rămân şi mâine?“ s-a interesat. Nu, n-are rost, mă descurc, mulţumesc! l-am minţit. A urcat în maşină. Nici nu i-am strâns mâna. Tanti Geta s-a retras de la fereastră. Am format numărul de la interfon. Maşina a dispărut la colţul blocului. Zăvorul s-a deblocat. Ah, am uitat concertul în maşină! Mi-a venit să-l sun pe mobil, să-i cer să se întoarcă. Am deschis uşa blocului. Era întuneric în hol, de parcă moartea abia trecuse de acolo.