Înfăptuirea Unirii sub Mihai Viteazu

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mihai Viteazu este primul domnitor român care a conştientizat şi acţionat în ideea Unirii celor trei ţări româneşti. Să negi faptul că la baza acestui proces nu s-ar fi aflat unitatea de neam, dovedeşte fie rea intenţie fie o necunoaştere gravă. Deşi conceptul modern de stat sau de popor încă nu exista, sunt înscrisuri oficiale care atestă conştientizarea de către marile imperii a unităţii locuitorilor din cele trei ţări.

Ideea de unitate a tuturor românilor într-un singur stat nu este una nouă şi doar interesele externe ne-au ţinut mult timp dezbinaţi.

Lipsa unui singur stat nu înlătură ideea că  înaintaşii noştri nu erau conştienţi de asemănările de limbă sau de cultură, sau că marile puteri nu erau conştiente de faptul că în spaţiul fostei Dacii trăieşte acelaşi popor. Să nu uităm că Italia şi Germania s-au format ca state moderne după Unirea principatelor din 1959.

De altfel, circulaţia de-a lungul Carpaţilor a fost permanent asigurată liber, un istoric chiar afirmând că trecerea graniţei dintr-o ţară  în alta nu putea fi identificată decât prin faptul că steagurile erau diferite. Continuitatea în spaţiul intra- şi extra-carpatic a românilor reprezintă o realitate sigură şi de netăgăduit, precum şi aspiraţiile de unitate naţională.

Poziţia geografică nefastă a făcut ca până în 1918 românii să trăiască separat. Stăpâni peste un teritoriu  foarte bogat (teren arabil, aur şi alte minereuri, sare, cărbuni , petrol, păduri, ape, etc.), românii au fost obligaţi să fie robi pe pământul lor şi slugi pentru cei care veneau şi plecau. Doar formarea statului român a pus capăt acestui lucru şi a creat un spaţiu de securitate absolut necesar pentru dezvoltarea  naţiunii române.

Există voci care încearcă să minimizeze importanţa pentru unitatea naţională a românilor, a evenimentului de la 1600. Ei văd acest fenomen nu ca pe o necesitate a unirii românilor, ci ca o modalitate de a duce la îndeplinire cruciada creştină a luptei antiotomane, sau ambiţiile personale ale lui Mihai.

Dar cu toate acestea, chiar dacă ar fi aşa, de ce Mihai s-a axat pe unirea provinciilor româneşti şi nu a altor provincii? De ce nu a cucerit zona de astăzi a Bulgariei, a Serbiei, a Ucrainei? De ce, dacă nu era conştient de unitatea celor care locuiesc pe aceste pământuri, a ales teritoriile româneşti? O întâmplare fericită? Cu siguranţă nu: Mihai, dincolo de motivele personale ale unirii, care cu siguranţă nu erau similare cu cele ale naţionaliştilor paşoptişti, a ales cele trei provincii locuite de români pentru că era conştient de unitatea acestora de limbă şi cultură. El a considerat acest lucru ca un element fundamental pentru a crea un puternic front antiotoman.

Cine a fost Mihai Viteazul?

Cu siguranţă Mihai Viteazul a fost unul din cei mai mari români şi asta pentru că înaintea tuturor a văzut necesitatea unirii celor trei ţări româneşti. Scopul acestuia a fost de a putea crea un stat puternic (nu exista termenul de stat, în forma pe care noi o înţelegem astăzi) care să confere protecţie locuitorilor majoritari(a se înţelege aici boierii români şi nu ţărănimea, ce era lipsită de drepturi) în faţa opresiunilor străine, văzute în epocă de el ca fiind otomane.

Acţiunea realizată însă de Mihai Viteazul nu a fost deloc întâmplătoare şi este în strânsă legătură cu ambiţiile acestuia şi faptul că devenise unul din cei mai puternici oameni din principatele române.

Voi trece în revistă câteva elemente din trecutul său deoarece ele au o mare importanţă pentru fapta pe care a realizat-o.

Mihai Viteazul s-a născut în Oltenia, probabil în anul 1558. În 1593 preia domnia în Ţara Românească, pentru ca în 1601 să moară asasinat. Un calcul matematic simplu ne arată că la doar 35 de ani a preluat domnia şi a murit la  43 de ani.

Mihai Viteazul s-a născut într-o familie de mari boieri greci, mama sa fiind Teodora Cantacuzino. Deşi oficial ar fi fost fiul lui Pătraşcu, în realitate şansele ca acest lucru să fie real sunt mici, pentru că Mihai Viteazul s-a născut la scurt timp după moartea lui Pătraşcu. În plus, boierul era bătrân şi a decedat după o lungă suferinţă. Această variantă probabil a fost lansată în acele vremuri pentru a se putea justifica pretenţiile lui Mihai Viteazul la domnie.

Mama lui Mihai provenea dintr-o familie influentă,  fiind sora lui Iane Cantacuzino,  înalt dregător la Constantinopol. Ajungerea lui Mihai pe tronul Ţării Româneşti nici nu ar fi avut loc cel mai probabil fără intervenţia şi susţinerea – cu precădere financiară – a unchiului său.

Înainte de a accede la tronul ţării, Mihai a mai fost ban de Mehedinţi, stolnic  şi apoi ban al Craiovei. Pentru a face o comparaţie cu realitatea zilelor noastre, rolul banului era similar cu cel al Preşedintelui Consiliului Judeţean sau al Prefectului. Ajungerea acestuia pe aceste poziţii are legătură cu influenţa puternică a familiei din care făcea parte la curtea de la Constantinopol, dar şi cu potenţialul economic al lui Mihai.

El a fost o persoană foarte inteligentă şi educată. Mihai ştia să scrie, să citească şi să socotească, lucru care rareori se întâmplau în cazul boierilor români şi domnitorilor acelor vremuri. Stăpânea destul de bine şi limba turcă. Folosindu-se de influenţa familiei sale, dar şi de abilităţile sale, Mihai Viteazul a devenit în curând cel mai mare latifundiar din Ţara Românească. Subliniez acest aspect pentru a arăta că totuşi Mihai Viteazul nu era un simplu locuitor, ci chiar cel mai bogat şi mai influent om din Ţara Românească. De altfel, fără bani nu ar fi ajuns domnitor şi ulterior nu ar fi avut resursele materiale necesare formării şi menţinerii unei întregi armate, în mare plătite şi profesioniste. Ajungând la un asemenea nivel, pentru el avuţia nu mai constituia o problemă şi atunci a ţintit mai sus - dobândirea unei puteri cât mai mari. Următorul pas natural era preluarea domniei în Ţara Românească.

În 1593, Mihai se foloseşte de averea sa pentru a  cumpăra tronul şi a deveni domn. Pentru acest lucru a plătit o sumă fabuloasă pentru acele vremuri şi s-a folosit de influenţa pe care o avea în Imperiul Otoman.

Interesantă este şi legătura acestuia cu familia Buzescu. Există informaţii conform cărora aceştia de fapt ar fi fost chiar fraţi, având acelaşi tată. Relaţiile puternice cu Buzeştii dovedesc o legătură foarte strânsă între aceştia. Mihai nu ar fi putut să realizeze o faptă atât de îndrăzneaţă dacă nu ar fi avut sprijinul şi protecţia acestei mari familii de boieri.

   Lupta antiotomană a lui Mihai Viteazul

   Imediat după preluarea puterii, Mihai Viteazu s-a aliat coaliţiei creştine antiotomane şi a încercat prin numeroase bătălii să scape de suzeranitatea Imperiului Otoman. Acest lucru a fost realizat aproape simultan de domnul Moldovei şi principele Transilvaniei.

Înainte de a începe lupta, a trecut la consolidarea instituţiilor ţării, la reformarea acestora conform noilor timpuri. A luat măsuri pentru a-şi asigura atât susţinerea marilor boieri, cât şi a marilor mase de ţărani.

După cum menţionam mai sus, Mihai Viteazul a aderat la Liga Sfântă, o coaliţie antiotomană cu scopul de a elibera Ţara Românească de sub jugul turcesc. Această coaliţie s-a realizat la iniţiativa Papei şi din ea făceau parte iniţial  Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova şi Toscana (Anglia şi Polonia au manifestat rezerve faţă de politica de cruciadă a papalităţii) .

În 1594 Mihai Viteazul ia o primă măsură: acesta îşi adună toţi creditorii cu scopul pretins de a-şi onora datoriile şi îi asasinează într-un adevărat măcel în care au fost ucişi şi câteva mii de soldaţi turci ce constituiau garnizoana otomană de la Bucureşti. Deşi un act criminal şi aparent lipsit de onoare, acest tip de manifestare era specific educaţiei din acele vremuri în care crima pentru menţinerea sau preluarea puterii era un lucru firesc şi, de fapt, poate singurul care asigura impunerea în faţa celorlalţi.

În 1595, când Imperiul Otoman pregătea o puternică armată care să readucă Ţara Românească sub controlul său, Mihai se vede nevoit să ceară ajutorul lui Sigismund Bathory. El a trimis la acesta o delegaţie formată din boieri, dar care fac o înţelegere cu principile Transilvaniei şi închină Ţara Românească acestuia, el devenind astfel suzeran, iar Mihai Viteazul locţiitorul său. Scopul boierilor a fost acela de a limita puterea domnului care era din ce în ce mai mare şi de a-şi creşte propriile puteri. 12 boieri au fost incluşi în Divanul Transilvaniei şi aceştia preluau multe din puterile domnului. Mihai se vede nevoit să accepte aceste condiţii, cu toate că ştia prea bine că nu o să le respecte pe termen lung. Cam în aceeaşi perioadă, Bathory intervine în Moldova şi îl înlocuieşte pe Aron Vodă cu Ştefan Răzvan. Bathory a reuşit astfel să devină suzeran peste cele două ţări româneşti, dar doar teoretic, deoarece practic nu deţinea controlul. Mihai a acceptat condiţiile impuse.

Astfel, armatele celor trei ţări româneşti au ajuns să lupte în comun, în 1595, împotriva forţelor otomane,  dovedind că sunt o adevărată forţă. După o primă victorie la Călugăreni, trupele române unite îi zdrobesc la Giurgiu pe turci. Se demonstrează astfel că, prin unitate, forţa armată românească este demnă de luat în considerare.

Până în 1597 Mihai Viteazul a realizat o campanie antiotomană furibundă, dar care a dus la distrugerea marilor centre orăşeneşti şi la blocarea economică a Ţării Româneşti. Rămas fără bani şi cu o situaţie dezastruoasă ca urmare a perioadei lungi de război, în 1597 acesta face pace cu Imperiul Otoman jurându-i credinţă şi obligându-se la plata tributului. În schimb, Imperiul îi asigura tronul până la sfârşitul vieţii.

Privind acum în urmă, este mai mult decât evident faptul că Mihai şi Ţara Românească nu puteau face faţă celui mai mare şi puternic imperiu din Europa, mai ales în condiţiile în care ajutorul  european era limitat. El a asigurat stoparea înaintării Imperiului spre vest, dar în interesul celorlalte imperii, fără ca Ţara Românească să poată trage foloase de pe urma acestui lucru. De fapt, în timpul domniei lui Mihai Viteazul Ţara Românească devenise un teren de război, cu resursele consumate şi fără posibilitatea desfăşurării activităţilor curente din cauza stării de conflict. Nemulţumirea începuse să crească foarte mult şi în ţară, în rândul locuitorilor.

Conştient că a intrat într-un război care nu poate avea decât o singură finalitate, Mihai Viteazul a închinat din nou ţara turcilor. El a văzut această măsură ca fiind una temporară, pentru a-şi putea reface resursele după anii grei de război.

Înfăptuirea Unirii

În 1599, domnitor în Moldova a devenit Ieremia Movilă. Acesta era aservit polonezilor şi a scos ţara din lupta antiotomană. În acelaşi timp, în Transilvania, puterea a fost preluată de către Andrei Bathory, de asemenea de partea polonezilor.

Ambii conducători urmăreau îndepărtarea lui Mihai Viteazul din Ţara Românească, lucru care l-a determinat pe acesta să acţioneze.

Planul său a fost de a ocupa Transilvania şi Moldova şi a pune acolo domni care să îi fie favorabili. Acest lucru trebuia realizat cât mai repede.

În 1599, trimite o solie lui Rudolf al II-lea căruia îi jură credinţă şi cere încuviinţarea lui pentru a restabili ordinea imperială în Transilvania. De fapt, acest lucru era un gest politic pentru ca el să îşi asigure susţinerea Imperiului Habsburgic şi legitimitatea acestei intervenţii. Primind acceptul şi ajutorul acestuia la sfârşitul anului, trece munţii pe traseul Buzău-Braşov cu o armată munteană, la care se alătură soldaţi de diverse etnii din Transilvania, unguri, secui, polonezi, sârbi, nemulţumiţi de faptul că le-au fost afectate privilegiile.

Pe data de 18 octombrie 1599 are loc bătălia decisivă cu armata lui Bathory la Şelimbăr, pe atunci Şelimber. Mihai este  învingător şi intră pe poarta din Alba Iulia triumfător în data de 1 noiembrie 1599.

A fost recunoscut de către Dietă ca reprezentant al împăratului, dar, în realitate, el a fost cel care a condus Transilvania.

În mai 1600, Mihai îl învinge la Bacău şi pe Ieremia Movilă şi apoi a numit în Moldova un domn care era subordonat lui.

După această dată, titulatura utilizată de către Mihai Viteazul a fost aceea de „Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei” şi a folosit bine cunoscuta pecete pe care figurează cele trei ţări române surori.

Destrămarea Unirii

Nefiind un mecanism pregătit din timp şi întâmpinând o opoziţie totală din partea tuturor puterilor regionale, şansele de izbândă a acestui proces erau însă foarte mici. De asemenea, exista o puternică opoziţie internă, deoarece unirea afecta privilegiile clasei conducătoare din fiecare stat.

Imperiul Habsburgic avea interese asupra Transilvaniei la care nu voia să renunţe, Polonia dorea menţinerea puterii asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman asupra Ţării Româneşti.

Naşterea unui stat atât de mare şi de puternic  în estul Europei nu era pe placul nimănui, acest lucru fiind de natură să schimbe echilibrul de forţe, aşa cum mai târziu avea să se întâmple, mai exact la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Proiectul Dacia era unul prea periculos pentru ca puterile Europei să  îl accepte.

Mihai pierde astfel mai întâi Transilvania, apoi Moldova şi, ulterior, Ţara Românească în faţa polonezilor care îl aduc la conducere pe Simion din familia Movileştilor.     

În acest context, Mihai Viteazul este forţat să solicite ajutor financiar şi militar Împăratului Rudolf al II-lea. Acesta i-l oferă pentru că în Transilvania puterea fusese preluată din nou de Sigismund Bathory. Ajutat de generalul Basta, Mihai reuşeşte să redobândească în numele împăratului controlul  în Ardeal şi apoi în Ţara Românească.

În august 1601, Mihai Viteazul este asasinat mişeleşte pe Câmpia Turzii din ordinul generalului Basta. Acest lucru a fost pus la cale pentru că Mihai era un om prea puternic şi punea în pericol ceea ce Imperiul dobândise.

Concluzii

Din „O istorie a lui Mihai Viteazul de el insusi”:
„În timpul acesta se poate vedea că n-am cruţat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici însăşi viaţa mea, ci am purtat războiul aşa de mult timp singur, cu sabia în mână, fără să am nici fortăreţe, nici castele, nici oraşe, nici cel puţin o casă de piatră unde să mă pot retrage... Nu am pregetat să mă alatur cu puterile mele şi cu cheltuieli uriaşe la creştinătate, nefiind cunoscut de nimeni şi nici nu le-am făcut silit de cineva, ci ca să am şi eu un loc şi un nume în creştinatate am părăsit toate celelalte prietenii ce le aveam.”

Cuvintele de mai sus sunt mai mult decât edificatoare pentru ceea ce Mihai Viteazul a făcut. Frazele oglindesc o gândire modernă dincolo de interesele personale, el fiind înainte de a porni campania un om împlinit, poate cel mai bogat şi puternic din tot spaţiul românesc. Mihai şi-a sacrificat întreaga avere pentru un ideal.

Una dintre greşelile fundamentale ale lui Mihai Viteazul a fost aceea că s-a încrezut prea mult în susţinerea Europei în lupta creştină antiotomană. De fapt, Ţara Românească a fost folosită pe post de câmp de bătălie pentru a-i ţine pe turci departe de Europa şi de interesele celorlalte puteri.  Iată  că odată ce Mihai a devenit prea puternic, acesta a fost nimicit chiar dacă un stat mare pe urmele fostei Dacii ar fi stopat expansiunea otomană.

Istoria va dovedi ulterior că indiferent de alianţe sau obligaţiile asumate, fiecare îşi va urmări numai propriul interes, datoriile anterioare. Acest joc a fost făcut de marile puteri în permanenţă, de aceea este important ca românii să nu se bazeze decât pe ei înşişi sau pe state care nu se află în imediata apropiere, deoarece cu siguranţă se va intra în contradicţie de interese cu cele alăturate.

Poate că Unirea ar fi avut un mai mare succes dacă Mihai Viteazul ar fi închinat acest  spaţiu  Imperiului Otoman, foarte puternic în acel moment şi capabil să asigure sprijin financiar şi  armat. Sub protecţia lui ar fi putut realiza reforme care să consolideze ce s-a dobândit pentru ca o altă generaţie să asigure o mai mare independenţă. Spun o mai mare independenţă, deoarece România nici acum nu îşi asigură independenţa şi chiar dacă nu se mai numeşte tribut, plătim din greu pentru existenţa noastră aici, ca stat independent. Dar acest mod de a gândi nu era unul propice acelui moment, neuitând totuşi că, în acest sens, nu putem face acuzaţii, pentru că statele naţionale s-au format abia peste trei secole.

Aducerea întregului spaţiu sub un singur domnitor, chiar şi pentru puţin timp, a asigurat sprijin propagandistic paşoptiştilor, care peste secole vor realiza statul român şi apoi, urmaşii lor, România Mare. Poate că lipsa unui precedent ar fi îngreunat situaţia peste 300 de ani.

Mihai Viteazul a ales calea armată deoarece era singura eficientă în acea perioadă în care doar forţa armelor putea stabili ordinea. El nu a avut nevoie de pretexte pentru a pleca spre Ardeal şi Moldova, pentru că la vremea respectivă cine avea forţa nu avea nevoie de pretexte sau justificări, iar opinia publică era practic inexistentă ca manifestare, ca urmare  a lipsei unui mijloc de informare în masă.

În numeroase situaţii, istoricii vremurilor afirmă că, în multe din bătălii, intervenţia lui Mihai şi a gărzii sale a fost una salutară. Nu trebuie să cădem în capcana faptului că actele de bravură iraţionale erau cele care determinau schimbarea sorţii luptelor. De fapt, Mihai Viteazul, un adevărat strateg, alegea intrarea cu garda sa în anumite momente în luptă, lăsând impresia de slăbiciune tocmai pentru a păcăli armatele oponente.

Să nu credem că trupele din garda lui Mihai erau nişte trupe oarecare. În jurul domnitorului se aflau adevăraţi soldaţi,oameni a căror meserie era războiul; ei erau cei mai puternici şi mai antrenaţi dintre soldaţii domnitorului. Experienţa în bătălie a acestora era una fundamentală, precum şi unitatea de care dădeau dovadă. Încercaţi să vă imaginaţi că puneţi faţă în faţă 10 luptători profesionişti şi 100 de ţărani care nu au văzut în viaţa lor cum arată un ring de box sau de luptă. Cine credeţi că are şanse mai mari de reuşită: luptătorii pregătiţi fizic şi psihic sau ţăranii?

Iată de ce, în multe din cazuri unitatea şi experienţa în acţiune a unui grup fac mai mult decât o mare masă neexperimentată. În general, marile schimbări sunt făcute de o minoritate care acţionează unit şi metodic.

La fel de interesant este modul în care generalul Basta a fost duşmanul pe terenul de luptă al lui Mihai, apoi devine aliatul acestuia şi ulterior asasinul lui, în numele împăratului Rudolf al II-lea.

Să ne imaginăm că ne-am afla la 1599 şi am fi fost un ţăran român. Câţi dintre noi ne-am fi gândit că în mai puţin de un an cele trei ţări româneşti vor avea acelaşi domnitor? Ce vreau să demonstrez este că majoritatea nu ia parte la evenimentele istorice şi nici nu este interesată de acest lucru, acceptându-le ca atare. Există o minoritate interesată de realizarea de fapte măreţe, dincolo de cele materiale şi aceasta este cea pregătită pentru a determina schimbări majore. Iată cum astăzi putem face parte dintr-un sistem şi mâine din altul.

Câţi dintre români se gândeau pe 1 decembrie 1989 că nu va trece o lună şi regimul comunist va cădea, iar Ceauşescu va muri secerat de gloanţe? Câţi dintre românii de la Est şi de la Vest de Prut au acum încrederea că un fenomen major îi aşteaptă din nou? Astăzi pot exista două state româneşti, iar mâine să nu mai existe decât unul, graniţa dispărând cu totul. Istoria a dovedit că se poate şi o va dovedi din nou, iar societatea civilă va lua acest act ca fiind unul spontan şi suprinzător, ulterior îl va caracteriza ca unul normal, dar fără să se gândească la existenţa unei minorităţi pregătite să determine evenimentele şi să se folosească de diverse situaţii conjuncturale.