În inima furtunii Ciara
0Furtuna Ciara se pregăteşte să invadeze nordul continentului, după ce întreaga insulă britanică a fost luată pe sus de ciclon. Cum nu-i nicio Dorothy pregătită să-şi lovească pantofii roşii ca să ajungă în Oz şi astfel atenţia să ne fie mutată înspre altceva, belgienii stau şi ei cu ochii pe ceas.
Plănuieşte să ajungă după prânz şi pe la noi. S-au luat măsuri, sunt emise coduri de avertizare şi se insistă să nu ieşim din casă decât dacă suntem forţaţi de împrejurări.
Vântul nu mai suflă paşnic de la ora 9.00 şi se intensifică. Va ajunge spre seară şi la 120 km/h. Oamenii se simt mărunţi în faţa intemperiilor. Se vede în atmosferă dezolarea conturată de o forţă pe care n-am învăţat s-o dominăm încă. Eu o văd, cel puţin. Ştim să îndepărtăm obstacole pe care ni le construim singuri, mentale sau fizice, nu sunt de netrecut de cele mai multe ori. Dar natura nu s-a lăsat niciodată îmblânzită de umanitate. Până o să ajungem să ne controlăm habitatul, cred că mai avem cale lungă, dar nu vreau să dau în SF, la ora actuală este practic imposibil să sistăm schimbările nefavorabile ale vremii.
Am observat că avem o tendinţă să ne arătăm neafectaţi atâta timp cât pericolul ne ocoleşte. Auzim, tresărim, privim în jur şi ne considerăm ocrotiţi. Impalpabilul nu are cum să ne impresioneze, ceea ce nu vezi nu te afectează, era o vorbă. Am ieşit. Fac parte dintre cei care au fost obligaţi să iasă în dimineaţa asta. Ziua se arată tulburătoare, deşi nu a început nimic. Câte o rafală care zguduie maşina uneori, smulgându-mi volanul din mâini, crengi mici căzute pe jos, dar asta se întâmplă la orice pală de vânt, şoferi gonind pe şosele, nori vineţi care se cumulează, determinaţi să perturbe traficul aerian. Se anunţă haos, trenuri şi avioane anulate sau întârziate, tuneluri închise ca măsură de siguranţă, parcuri şi domenii încuiate bine sub o cheie providenţială.
Ciara, care se pronunţă „Kira”, după un nume celtic, Irlanda fiind mereu prima expusă furiei oarbe a furtunii, nu ţine cont de planuri. Nici ea nu are. De ce-ar conta ale noastre? Are un cod precis, chihlimbar, şi prin nuanţa asta specifică este aproape ridicată la rang de frumuseţe. Dacă nu ar devasta, ar fi chiar frumoasă. Manifestarea naturii la apogeu. Cu toate astea, avem toate motivele să-i zărim hibele care întrerup bunul mers al lucrurilor, atunci când suntem loviţi în plin de ea. Destinaţii care nu mai sunt atinse, resurse proprii distruse, persoane aflate în primejdie.
Dar avem noi, oamenii, felul nostru de a merge mai departe, no matter what, peste câteva zile, când curenţii din aer se vor domoli, vom avea cum să remediem ceea ce a fost sistat temporar, vom îndepărta copacii căzuţi peste cablurile electrice, vom repara garduri şi maşini, vom reconstrui case şi drumuri, vom culege algele aduse de valurile gigantice care au răscolit profunzimile mării şi vom privi ploaia cu alţi ochi. Singura urmă clară a Ciarei ea va fi, ploaia care va dăinui o vreme imprecisă.