Hermafroditul

Ronaldinho sosește, zilele acestea, la Cluj, pentru a participa la o demonstrație fotbalistică, în cadrul „Sports Festival”, ediția 2025. E o bună ocazie să ne amintim de acest jucător care a bătut mingea cu unicul scop de a-și face publicul să viseze. 

Lumea a făcut cunoștință cu cel mai mare scamator din istoria jocului de fotbal pe un stadion din Shizuoka, într-o după-amiază de iunie, la primul sfert de finală al Campionatului Mondial din 2002. 

În ziua aceea, pe care astronomii o decretaseră drept cea mai lungă din an, la jumătatea meciului dintre Anglia și Brazilia, un tânăr jucător carioca, cu urechi clăpăuge și dinți ca de castor, a fost lăsat de coechipieri să bată o lovitură liberă dintr-o poziție mai degrabă ingrată. 

Din locul acela, nimeni nu putea spera la mai mult decât la o centrare bine plasată, așezată pe fruntea unuia dintre puținii fotbaliști cu detentă ai naționalei auri-verde. 

Acest creol cu umeri căzuți, șolduri gelatinoase și umblet de rață, care zâmbea întruna, grație unui blestem congenital care îi împingea maxilarele în afara gurii, s-a apropiat de minge studiind îmbulzeala care se crease în careul advers. Și, fără legătură cu locul prin care i se plimbaseră ochii, a imprimat balonului traiectoria unei bolte anemice, care a aterizat, cu o precizie milimetrică, în vinclul porții engleze.

Nimeni nu a putut spune dacă fusese martor la o execuție de mare maestru sau la un gol penibil, marcat din greșeală, și nici răgaz pentru elucidarea acestei dileme n-a existat, pentru că tribunele sud-americane au explodat în niște urale descreierate, salutând scorul nou afișat pe tabelă — care le trimitea favoriții în semifinale.

În ceea ce îl privește pe exoticul lui autor, după ce și-a văzut isprava, a luat-o la fugă spre colțul terenului și a început să danseze drăcește, după binecunoscutul ritual al amazonienilor, care, pe lângă fotbal, mănâncă, beau și respiră ritmuri de samba. 

Eroul acestei faze de un merit tehnic ambiguu figura la starea civilă sub numele de Ronaldo de Assis Moreira. Însă, pentru a nu fi confundat cu marele număr 9 din atacul Braziliei, își diminutivase numele, botezându-se „Ronaldinho”.

Ani buni mai târziu, când era înmatriculat la FC Barcelona, devenise campion european la cluburi, câștigase Balonul de Aur și fusese încununat de public cu volatilul titlu de cel mai bun fotbalist al planetei, pe internet au început să circule niște filmulețe uluitoare, care închideau cercul acelei faze enigmatice petrecute pe stadionul din Shizuoka.  

Pe un teren de antrenament aproape pustiu, de la o distanță de mai bine de douăzeci de pași, Ronaldinho lua la țintă barele unei porți. Însă o făcea în așa fel încât, după ce izbea stâlpii, mingea se întorcea la el pe picior, fără ca măcar să atingă pământul. Rămânea aici cât timp îmblânzitorul ei mai ținea trei-patru „duble”, pentru a fi iarăși trimisă în bară, de unde revenea, cu o docilitate de acvilă dresată, pe limba pantofului de pe care plecase. 

Iar și iar și iar, fără nicio abatere de la acest traseu care aducea cu plimbarea pendulului unui număr inedit de hipnoză.

Oricât de mult s-ar fi uitat cineva la acel spectacol, căutând dovezi ale unei posibile măsluiri vizuale, în cele din urmă, trebuia să capituleze. Și să accepte că circumspecția îi fusese învinsă. Sub privirile sale, imposibilul fusese metamorfozat în posibil.

Pe ecranul laptopului, nu se desfășura un atlet, ci un fachir care se contopise, la propriu, cu mingea. Rotundul acela de piele sintetică părea să fi devenit o parte exterioară a corpului său. O excrescență anatomică, înzestrată cu terminații nervoase, coordonată de cerebelul care coordona trupul evaziv al fotbalistului însuși. 

Spre nefericirea suporterilor din lumea întreagă, acest geniu al jongleriilor cu balonul rotund nu a rămas mult timp sub lumina marilor stadioane. La capătul unui deceniu de pribegie prin Europa, s-a făcut colet și s-a repatriat în îndepărtata Brazilie. Alți câțiva ani mai târziu, cariera lui sportivă, sabotată de prolifica lui carieră de tartor al cluburilor de noapte, a fost, fără drept de apel, încheiată.

Poate că finalul acesta de drum nu ar fi fost atât de lipsit de strălucire, dacă în bagajul impresionant al înzestrărilor sale zeii n-ar fi strecurat-o și pe cea mai olimpiană din câte există: lenea. Indiferent de prestigiul echipei pentru care evoluase, se dovedise incapabil să onoreze antrenamentele zilnice pe care jucătorii erau datori să le-ndure. Regimul cvasi-cazon al fotbalului de înaltă performanță fusese, pur și simplu, incompatibil cu un nonconformist, un rebel și-un flușturatic ca el. Care, luxul definitiv în privința inadecvării, respinsese însăși ideea de a apărea, zi de zi, la serviciu.

Moda recent pătrunsă în acest joc, a cantonamentului continuu, a pregătirilor fizice desfășurate sub supravegherea științelor medicale, astfel încât fotbaliștii să devină niște umanoizi incasabili, nu reprezenta lumea lui. De altfel, nu a părut niciodată interesat de propriul palmares și de glorie. După cum nu a părut foarte interesat nici să înscrie goluri și să repurteze victorii. Scopul lui principal a fost să se joace cu sine însuși. Și, grație jocului lui cu el însuși, să-i facă pe microbiști să viseze. A fost un circar solitar, un hermafrodit fotbalistic, care crea și se hrănea cu propriul spectacol, fără să aibă nevoie de nimeni altcineva pentru a-și duce la bun sfârșit numerele de magie. 

Defila pe teren sub forma unei siluete lichide, care se unduia asemenea unei panglici de la gimnastica ritmică. Dispărea, inexplicabil, dintr-un loc, pentru a apărea, inexplicabil, în altul. Își dribla adversarii fără ca măcar să pară că-i vede. Marca goluri ca și cum ar fi înscris din greșeală. Pasa fără să se uite în direcția în care trimitea mingea. Era un sportiv în aceeași măsură în care era eroul unui film comic, un Charlie Chaplin în șort și jambiere, stadionul părând un platou uriaș de filmare, iar oponenții lui, figuranți pe seama cărora interminabilele sale gaguri își alambicau și își înfrumusețau forma. 

Marea lui realizare sportivă nu au fost rezultatele obținute — deși, strict statistic, a cucerit tot ceea ar fi putut cuceri — ci inventarea unui tip de jucător aparte, de la granița realității cu visul, al cărui miraj nimeni nu îl mai văzuse vreodată. 

A rămas în bătaia reflectoarelor doar atâta cât a fost necesar ca fotbalul lui, mai înrudit cu imaginarul decât cu realitatea, să se întipărească pe retina suporterilor și să lase în urma lui acel gros fum nostalgic, din norii căruia microbiștii se hrănesc vreme de câteva generații.

Faptul că acest showman pensionar sosește în aceste zile la Cluj nu e o știre trivială despre un fotbalist expirat, care atârnă de tot felul de rendez-vous-uri mondene. Ci un eveniment care se leagă în mod natural cu apusa lui carieră sportivă. Giumbușlucuri cu mingea a făcut și când strălucea pe Parc des Princes, Camp Nou sau San Siro, giumbușlucuri cu mingea va face și pe Arena BT. S-ar putea chiar spune că parcursul lui în fotbalul profesionist n-a fost decât un stagiu de ucenicie pentru a putea promova, de pe o rampă cât mai înaltă, în miuța șleampătă, improvizată, în care geniul strălucește precum o perlă, pe care, astăzi, nu-și mai permit s-o joace decât amatorii.