Despre oameni în vremuri de restrişte

Citesc o grămadă de opinii despre ce ar trebui să facem, ca indivizi şi ca societate, în criza coronavirus. Despre impactul ei, despre cum şi când se va termina şi, mai important, despre cum va evolua. Cu cât citesc mai mult, cu atât ştiu mai puţin. Realitatea este că sunt puţine actionable insight. Gestionarea riscului şi a incertitudinii nu se învaţă la şcoală.

Cred că felul în care ne comportăm, ca indivizi, are foarte mult de-a face cu felul în care gestionăm incertitudinea şi apetitul pentru risc. Iar comportamentul nostru individual se agregă la nivel de societate într-o viziune despre lume. Putem fi de acord că este pandemie şi rata mortalităţii este Y, dar ce înseamnă asta pentru fiecare este, până la urmă, subiectiv. Ştim că, dacă luăm virusul, riscul să murim este X; dar nu ştim care este riscul să luăm virusul. Nu există certitudini decât la extreme: stăm toţi în casă şi atunci sigur nu ne îmbolnăvim sau e business as usual şi atunci ne îmbolnăvim pe capete. Adevărul, de data asta, nu este la mijloc. Adevărul, în măsura în care există unul, este unde îl punem, ca indivizi şi ca societate. China, Italia, Spania au decis să stea în casă. Germania şi UK au decis să se spele pe mâini mai des. Ce funcţionează într-o parte nu e neapărat să funcţioneze şi în alta. Societăţile sunt mult prea complexe pentru a se comporta identic în faţa aceleiaşi ameninţări.

Preferinţa noastră pentru ce ar trebui să facă guvernul este influenţată şi de situaţia şi preferinţele personale: unii au rezerve şi ar prefera o carantină cât mai strictă. Alţii ar prefera să îşi asume un risc mai mare şi să sufere economic mai puţin.

Suntem într-un moment în care, poate mai mult ca oricând, credem că evidenţele noastre, felul în care citim realitatea, ar trebui să fie ale tuturor. Am în jurul meu două exemple, diametral opuse:

- Un coleg de birou foarte apropiat, care, la întoarcerea mea recentă dintr-o călătorie în America de Sud, mi-a sugerat să nu trec pe la birou o vreme. Suntem suficient de apropiaţi cât să-mi poată spune asta şi suficient de apropiaţi cât eu să nu o iau personal. Ulterior, s-a „închis” în casă cu soţia şi băieţelul de 3 ani. Este excesiv? Nu ştiu. Mi se pare excesiv? Un pic. Aş face la fel dacă aş avea un copil? Nu ştiu.

- Un coleg de apartament, student străin venit în practică în România, care a decis să meargă la Paris la un târg de universităţi. A avut ceva îndoieli, dar a concluzionat, cu o sinceritate ce merită apreciată, că este tânăr şi tinerii fac lucruri iresponsabile. Nu este clar dacă se va mai putea întoarce şi ce se va întâmpla dacă se întoarce. Este iresponsabil? Poate. Mi se pare iresponsabil? Nu prea. Aş fi făcut la fel la 23 de ani? Probabil că da.

Nu pot să-l judec pe niciunul. Le respect deciziile. Mă regăsesc în amândoi. Dacă aş avea soţie şi copii, probabil aş fi mai precaut. Dacă aş avea 23 de ani, probabil aş fi mai „aventuros”. Nu cred că există cineva căruia să-i fie indiferent dacă se îmbolnăveşte sau nu. Nu cred că unul este responsabil şi celălalt iresponsabil. Asta nu înseamnă că nu există şi oameni iresponsabili: pacientul 17, domnul care a călătorit în Israel şi după ce a fost depistat cu coronavirus a declarat că nu a călătorit în afara ţării.

Nu putem suprima felul în care suntem: aceia mai precauţi dintre noi sunt cei care, în vremuri normale, se gândesc la centuri de siguranţă şi sisteme de back-up; sunt cei care într-o criză se izolează şi se ocupă de lucrurile esenţiale. Aceia mai puţin precauţi sunt cei care explorează lumea şi construiesc motagne-rousse-uri; sunt cei care într-o criză ies afară să facă cumpărături pentru bătrâni. Ca specie, ca societăţi, avem nevoie şi de unii, şi de alţii.

Coronavirusul nu este o ameninţare existenţială nici pentru societăţi, nici pentru specie. E un paradox aici: ne închidem în casă ca să protejăm indivizii, după care ne dăm seama că trebuie să facem ceva ca să protejăm economia. Cum e mai bine? Reduci infecţiile cu sacrificii economice sau menajezi economia şi îţi asumi un risc de infecţie mai ridicat?Nu cred că există un răspuns corect şi unul greşit. Cred că decidem să ne plasăm mai aproape de una sau de cealaltă dintre extreme în funcţie de criterii cu o doză mare de subiectivism. Nicio cantitate de date şi nici un număr de simulări nu ne vor oferi vreo certitudine. Avem nişte măsuri de protecţie individuală pe care le aplicăm cu mai mult sau mai puţin sârg. Unii vor face exces de zel, alţii vor fi mai lacşi. Nici unii, nici ceilalţi nu au certitudini. Au doar o percepţie subiectivă a riscurilor. Şi responsabilitatea, şi iresponsabilitatea au nuanţe şi grade. Ca societate, cred că ceea ce putem face este să alegem o variantă şi să ne ţinem de ea. Democraţiile nu sunt foarte eficiente în a lua astfel de decizii. Nu ne rămâne decât să facem cum a decis cine se întâmplă să fie la guvernare. Nimeni nu ştie a priori dacă va funcţiona sau cât de bine va funcţiona. Dar solidaritatea asta înseamnă: să faci cum a decis grupul chiar dacă nu eşti de acord. Chiar dacă pentru tine costul, real sau perceput, este mai mare decât pentru vecinul tău.

Există, întotdeauna, o tensiune între cum arată lucrurile la nivel macro şi cum arată la nivel micro. Este rezonabil să restricţionăm libertăţi individuale în numele protecţiei grupului? Da, desigur. Când, cum... nu mai este la fel de clar. E (mai) subiectiv. Este rezonabil să interzicem indivizilor să îşi asume riscuri? Nu. Orice risc? Hmm, mai discutăm. Care, cum... nu mai e la fel de clar. Deci ce facem cu studentul străin care a plecat la Paris?

Ce facem acum nu este dictat doar de cum percepem realitatea. Este dictat şi de cum ne imaginăm viitorul. Italienii, poate cei mai afectaţi până acum de coronavirus, cântă în balcoane şi îşi pun copiii să picteze pânze cu Andrà tutto bene! Unii aşteaptă ziua de mâine, alţii se tem de ea.

Ce fac eu? Mă spăl des pe mâini, stau acasă şi din când în când îmi vizitez părinţii şi mă duc la cumpărături. Punctul meu de echilibru între extreme este acela de a îmi lua precauţiile cele mai la îndemână şi cu impactul cel mai mare. Mă voi îmbolnăvi? Nu ştiu. Mi-e teamă de asta? Nu în mod deosebit. Le-am scris furnizorilor că voi întârzia cu plata facturilor şi băncii că aş dori să îmi re-eşaloneze ratele la linia de credit. Furnizorii nu au de ales, banca nu ştiu ce va face, încă nu mi-a răspuns. Am plătit în avans salariile angajaţilor pe luna martie şi le-am zis că nu ştiu ce se va întâmpla în aprilie. Nimeni nu ştie cum le va fi în aprilie. Unii cred că le va fi mai bine, alţii că le va fi mai rău. Dar asta are puţin de-a face cu #coronavirus şi mai mult cu optimismul sau pesimismul fiecăruia.