Delir funerar
0În urmă cu cinci ani, la data de 4 ianuarie 2013, publicam, pe blogurile adevarul.ro, textul purtând titlul de mai sus. Era prilejuit de moartea regizorului de film Sergiu Nicolaescu. Îmi asumam atunci riscul de a nu miza pe evocarea „amintirilor pioase“, de a nu ascunde adevărul şi de a împărtăşi adevărul meu referitor la „viaţa şi opera lui Sergiu Nicolaescu“.
Care adăugase miraculoasei lui cariere cinematografice şi o prezenţă nu tocmai „clară“ în ansamblul evenimentelor din Decembrie 1989, plus o dubioasă relaţie cu puterea fesenistă la instalarea căreia jucase un rol deloc de nebăgat în seamă. Carevasăzică, Nicolaescu îşi găsise repede un nou stăpân (l-a servit şi în domeniul filmului prin falsificarea adevărului în filmul Oglinda) care nu s-ar putea spune că nu l-ar fi recompensat copios.
La cinci ani de la moartea lui Sergiu Nicolaescu, de fapt, nu s-a schimbat nimic. Filmele îi sunt redifuzate „la ocazii aniversare“, probându-şi astfel încă o dată condiţia de „producţii circumstanţiale“ a căror reprogramare nu are nimic de-a face cu cine ştie ce criteriu estetic. Ele nu fac decât să servească interese sau să umple goluri.
X
X X
Fiind mai mult ca sigur că filmele lui Sergiu Nicolaescu vor fi privite drept „mană cerească“ de televiziuni (în special în Anul Centenarului), continuându-şi şi împlinindu-ţi astfel peste timp misiunea principală, aceea de falsificare patriotardă a istoriei naţionale, de transformare a ei în istorie de parastas, am decis să republic comentariul de acum cinci ani. Iată-l!
„Nu m-am grăbit să scriu despre moartea lui Sergiu Nicolaescu sau despre ceea ce înseamnă ori au însemnat pentru mine filmele lui. În realitate, nu au însemnat prea mult. Indiferent dacă a fost vorba despre cele cu tematică istorică, de la Dacii din 1965, când regizorul debuta şi se ralia epopeii cinematografice naţionale căreia i se dăduse liber încă din 1963, odată cu Tudor, aşa cum se dăduse liber şi la patriotismul eşuat ceva mai încolo în naţional-comunism, ori de Mircea din 1985, în care marele Voievod vorbea de parcă şi-ar fi împrumutat cuvintele din documentele programatice ale Congresului al XIV-lea al PCR, sau de ecranizări după opere literare celebre cum au fost Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război din 1980, după Camil Petrescu, Ciuleandra din 1985, după Liviu Rebreanu, sau Orient Expres din 2004, după Prinţul lui Tudor Teodorescu Branişte.
Nu am făcut-o mai întâi fiindcă nu sunt critic de film. Nu am făcut-o şi pentru că mă temeam că, orice aş scrie, aş putea fi influenţat de sentimentele nu din cale afară de tandre nutrite pentru omul Sergiu Nicolaescu. Care om, mărturisesc, nu era deloc pe gustul meu, mai cu seamă din cauza grandomaniei evidente, o grandomanie reflectată dizgraţios în modul disproporţionat în care regizorul îşi autoevalua creaţia şi în minciunile deloc pioase risipite prin interviuri în cuprinsul cărora nu uita să evoce cum, din cauze doar de imaginaţia dânsului inventate, pierduse iminente nominalizări la Oscar. Ba chiar şi premii Oscar la fel de iminente.
Scriu acum despre Sergiu Nicolaescu şi creaţia lui din două motive. În primul rând fiindcă nu mi-a fost nicidecum pe plac delirul funerar stârnit de decesul lui. Un delir în care a plouat cu omagii, cu laude, cu superlative, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul altor morţi celebri, înălbiţi de trecerea în cealaltă lume, de la Nicu şi Zoe Ceauşescu până la Adrian Păunescu. La câteva minute după ce au anunţat decesul lui, televiziunile s-au apucat să-i sune pentru declaraţii nu doar pe politicieni, ci şi pe actori. Unii care au lucrat cu regizorul, alţii care nu au făcut nici un film cu Sergiu Nicolaescu. Ciudat e că au răspuns la telefon cam aceiaşi care sunt convocaţi să îşi exprime durerea ori de câte ori se stinge vreun confrate. Încă şi mai ciudat e că aceşti hipersensibili de serviciu şi de agendă se confundă cu artiştii ce vin inflaţionist în studiourile de televiziune, iau parte la felurite talk show-uri, indiferent de tema abordată, sunt în egală măsură familiarizaţi cu problemele bugetului cât şi cu cele de politică externă sau cu politicile publice.
Această prezenţă inflaţionistă atrage după sine prezumţia de nesinceritate. Ca şi pe aceea că, făcându-şi auzită vocea fie şi numai prin telefon, respectivii dau impresia că vor să se pună mai curând în valoare pe ei înşişi, că ţin să ne amintească că există, slujindu-se ca pretext de evocarea meritelor ori defectelor decedatului.
În al doilea rând, scriu fiindcă mi se pare forţată alăturarea, auzită destul de frecvent în aceste zile de partea cealaltă a baricadei, cea a contestatarilor, alăturarea, zic, dintre Sergiu Nicolaescu şi Adrian Păunescu. E adevărat, Nicolaescu a fost un favorizat al regimului comunist, a făcut politica acestuia în domeniul cinematografiei, poate chiar i-a turnat, după cum se zice, pentru atitudine duşmănoasă pe Lucian Pintilie sau pe Alexa Visarion. Dar nu a avut în nici un caz expunerea lui Adrian Păunescu şi nici nu a atins ridicolul patriotardo-ceauşist al acestuia.
Dacă e să îi căutăm vreun corespondent cultural semnatarului Osândei, atunci mult mai îndreptăţită mi se pare compararea sa cu Paul Everac. Şi nu doar pentru că amândoi au fost grandomani. Şi Nicolaescu, şi Everac au fost buni meşteşugari. Everac ştia să scrie bine, Nicolaescu nu era deloc un neavenit în profesie. Îi stăpânea bine tehnica. Everac nu scria piese indigeste, tot la fel cum nici Nicolaescu nu semna filme cu gust de ulei de ricin. Atât Everac, cât şi Nicolaescu ştiau să manipuleze gustul marelui public, amândoi şi-au aservit talentul unei propagande cu atât mai eficiente cu cât era mai puţin grosieră, dacă nu chiar rafinată. Din reţeta ambilor nu lipsea cubuleţul de zahăr cubic.
Filmele cu comisarii Miclovan şi Moldovan erau ele filme de acţiune, filme cu împuşcături şi cu inteligenţi Eliott Ness autohtoni, dar făceau cum nu se poate mai eficient şi mai pervers jocul intereselor PCR prin feluritele nişe în care erau ascunse, dar ascunse în aşa fel încât să fie lesne descoperite şi citite, file din lupta Partidului în primii ani de după august 1944. La 23 de ani de la Revoluţie, graţie nenumăratelor memorii şi jurnale apărute pe piaţă, ştim ce teribile costuri umane a avut această luptă şi câte crime a presupus ea. Despre adevărurile Revoluţiei ştim, în schimb, mai puţine, cert nefiindu-ne decât faptul că, aşa după cum bine spunea Ion Caramitru, după 22 decembrie 1989 a învins o anume revoluţie, cea a lui Ion Iliescu şi a lui Sergiu Nicolaescu. Care Sergiu Nicolaescu şi-a serbat victoria chiar în noaptea de 22 spre 23 decembrie, atunci când între două anunţuri cu parfum de panică, anunţuri a căror veridicitate nu fusese verificată, Televiziunea Română, devenită peste noapte Liberă, a programat, aşa, ca din întâmplare, filmul Ringul.
La fel cum propagandă de partid făcea şi Un fluture pe lampă, o piesă indiscutabil bine scrisă, care a prilejuit un spectacol de mare montare Teatrului Naţional din Bucureşti şi regizorului Horea Popescu. Spectacol ce a ţinut afişul ani de-a rândul şi care era, în fapt, o satiră comandată a exilului românesc dar şi a uneia dintre marile personalităţi ale acestuia, filosoful Emil Cioran.
Nicolaescu a înşelat milioane de spectatori prin tertipurile sale, Everac a izbutit să înşele până şi vigilenţa unui mare gazetar, aşa cum a fost legendarul Noel Bernard, care, de la microfonul Europei libere, deplângea amestecul cenzurii în destinul şi accesul spre scenă al piesei A cincea lebădă, punând eronat alături de melodrama cu directorul general adjunct îndrăgostit la bătrâneţe de o balerina oarecare şi încălcând astfel regulile eticii şi echităţii socialiste, A treia ţeapă a lui Marin Sorescu sau Corabia lui Sebastian de A. E Baconsky (cf. Noel Bernard: Aici e Radio Europa liberă, Editura Observator, Bucureşti, 1990). A fost unul dintre rarele cazuri când Bernard a putut fi amăgit.
Altminteri, despre morţi numai de bine!